Am ajuns un om fără trecut. Nu mai ştiu ce făceam acum şapte ani, de pildă. Şi uneori aş vrea să ştiu. Dar îmi amintesc ce cărţi citeam. Aş putea spune: poezia e trecutul meu, sau că trecutul meu s-a transformat, pe nesimţite, într-un soi de bibliotecă în care cărţile sînt compuse din stări, din imagini reconstituite, deci mincinoase. Cele mai puternice amintiri, „puternice ca nişte tauri“, ar zice Angela Marinescu, sînt cele care ţin de literatură, de poezie, în special, şi de poeţi.

Îmi amintesc, cu maximă claritate, că în 2005, într-o noapte în care mi-era foarte rău, foarte greu, în timp ce mă tîram printre nişte maşini, în Córdoba, l-am auzit pe Iustin Panţa chemîndu-mă pe nume: „Marin“. O şoaptă atît de clară încît mi-a stat inima în loc. Sau îmi amintesc cu certitudine că în mai, 2010, într-un hotel din Bucureşti, am citit pe nerăsuflate Nimic, minunatele şi tristele poeme ale lui Mircea Cărtărescu.

Am uitat supărările şi bucuriile avute de-a lungul anilor, dar am o mulţime de amintiri vii şi toate aceste amintiri au de-a face cu poezia. Îmi amintesc adeseori cum stăteam, în 1993, vara, pe prispa unei case şi beam suc TEK şi citeam cu voce tare, pentru John Florin Partene şi pentru Dan Coman, scrisoarea lui Humboldt către Citrine, din Darul lui Humboldt.

DE ACELASI AUTOR Obsedantul deceniu „Scrie, nu lăsa cerneala să îngheţe“ Naufragiul Refugiu pentru cai şi oameniAşa cum unii oameni îşi contabilizează momentele-cheie ale vieţii lor bazîndu-se pe evenimente cruciale pentru ei (cum ar fi: în martie, 1999, mi-am cumpărat maşină, sau în 2002 a murit bunica, sau m-am născut în vara lui 1979), tot aşa şi eu îmi ordonez trecutul după cărţile pe care le-am citit şi care mai apoi şi-au dovedit importanţa covîrşitoare pentru mine. În tinereţe, şi mai departe în adolescenţă, citeam foarte mult în pădurea din Sîngeorz-Băi. Citeam Bacovia şi Nichita