Cuvântul “whiskey” provine din gaellic-ul “uisge”, devenit “usky”, variantă abreviată de la “uisge beatha”, care înseamnă “apa vieţii”, mai bine cunoscută din latinescul “aqua vitae”. Whiskey-ul, ca multe alte tipuri de alcool, a fost iniţial folosit în scopuri medicale, atât pentru uz intern cât şi extern.

Credinţa cum că ar prelungi viaţa era destul de comună. Legenda ne povesteşte că Sfântul Patrick este cel care a introdus procedeul distilării în Irlanda in secolul al V-lea, precum şi toate secretele triburilor de scoţi care au sosit în Kintyre în acelaşi secol, cunoştinţe care ar fi provenit din Spania şi Italia.

Istoric vorbind, tehnicile de distilare au fost aduse în Irlanda şi Scoţia undeva între 1100 şi 1300 de către călugării care au călătorit în Europa continentală, unde se distila mai mult parfumul decât alcoolul, considerat benefic în tratamentul împotriva pojarului sau colicilor. Un vechi proverb irlandez spune: “Ce nu poate vindeca whiskey-ul nu are leac”. Şi în ziua de azi un irlandez ar prescrie cu uşurinţă un pahar de licoare fiartă în caz de vreo răceală.

Cum vinul nu se obţinea uşor în aceste zone, se distila berea de orz într-un lichior care a devenit whiskey-ul. Producţia de băuturi spirtoase a fost limitată la farmacii şi mănăstiri până în secolul al XV-lea. În Analele din Clonmacnoise (1405) găsim prima referinţă la această băutură, în contextul morţii unei căpetenii care a consumat-o excesiv în ziua de Crăciun. În Scoţia, prima dovadă a existenţei producţiei de whiskey provine dintr-un fragment din “Exchequer Rolls” (1494), care menţionează un transport de malţ călugărului John Cor, din ordinul regelui, pentru a-l folosi la fabricarea de aqua vitae. Din 1500 avem prima carte care tratează problema distilării (“Liber de arte distillandi”), în care Hieronymus Brunschwygk expune virtuţile alcoolului în calitate de doct