Privită prin percepţia unui simplu cetăţean, justiţia din România are multe bube, asta nu poate nega nimeni. Ceva mai puţine, parcă, faţă de anii trecuţi, dar parcă la fel de "inestetice". Iar reforma în justiţie a fost o expresie atât de aiurea folosită în ultimii ani - ca şi reforma statului, a pensiilor, a politicii - încât şi-a pierdut de mult esenţa.

Nu înţeleg, de exemplu, cum în unele cazuri judecarea unui individ se poate prelungi cu anii, iar în cazul altora se rezolvă în câteva luni, în speţe similare, de ce unii pot fi arestaţi, iar alţii nu, fix pentru aceleaşi fapte, de ce unii scapă de puşcărie, deşi nici măcar ei nu se aşteptau la aşa ceva sau cum se face că în unele dosare se dau soluţii atât de diferite de la o instanţă la alta.

Înţeleg că poliţiştii, procurorii, judecătorii şi avocaţii - adică toţi cei care fac parte din mecanismul justiţiei -, sunt şi ei oameni. Fiecare are propria viziune, propria interpretare, propriul grad de profesionalism sau de înţelegere ori propriile limite.

O condamnare în a doua instanţă, de 18 ani, faţă de o pedeapsă de 4 ani obţinută într-o primă instanţă, pentru aceeaşi faptă în sine, cum s-a întâmplat în cazul gardianului de la fostul magazin Diana, reprezintă o discrepanţă uriaşă. Pentru noi, opinia publică, şi pentru rudele victimei, pedeapsa de 18 ani pentru uciderea unui om pare corectă. Pentru cel condamnat şi pentru apropiaţii săi pare revoltătoare. Depinde de care parte a gratiilor te afli.

O diferenţă de 14 ani între două sentinţe date în acelaşi caz sare în ochi, zgârie la urechi şi naşte întrebări fireşti. Ce a stat la baza primei sentinţe? Dar în cazul celei de-a doua? Avocaţii, legea, interpretarea acesteia sau, pur şi simplu, unii judecători au fost mai îngăduitori faţă de ceilalţi?

Dar, ca să vezi, nu este o sentinţă definitivă, existând şi a treia c