● Trebuie să vorbim despre Kevin / We Need to Talk About Kevin (SUA-UK, 2011), de Lynne Ramsay.

Tratînd despre misterul răutăţii care poate ieşi la iveală (sub forma unui masacru precum cel de la liceul Columbine) dintr-un adolescent care „părea să le aibă pe toate“, Trebuie să vorbim despre Kevin e un film care doar senzaţionalizează problema, fără să reflecteze consistent asupra ei. Senzaţionalismul său e cu atît mai pernicios cu cît e (parţial) ascuns în spatele unor figuri (în acelaşi sens ca la gimnastică, patinaj etc.) însuşite din repertoriul cinema-ului de artă (şi chiar al bele-artelor în general) şi executate cu o anumită virtuozitate (chiar dacă academică). Lynne Ramsay, regizoarea scoţiană a acestei coproducţii americano-britanice plasate în SUA, începe cu o repriză destul de lungă de expresionism destul de hard: fragmente de prezent (doi ani după masacru) se întrepătrund cu frînturi de trecut (mai multe epoci) şi cu crîmpeie de (posibile) halucinaţii – tot ce vedem ni se prezintă ca fiind filtrat printr-o subiectivitate traumatizată. E vorba despre subiectivitatea Evei (jucată de acea magnifică efigie high-bohemian punk care este Tilda Swinton), mama burgheză a adolescentului care a comis atrocitatea. În ce anume a constat aceasta nu ni se dezvăluie decît la sfîrşit, dar se poate ghici de la bun început, după insistenţa simbolisticii sangvinolente (suc de roşii şi altele asemenea – angajamentul regizoarei de a fi ambiguă, de a lăsa intact misterul răului, n-o împiedică să fie supraexplicită în alte privinţe) şi după frecvenţa cu care eroina e acostată (şi chiar agresată) pe stradă de mame înnebunite de durere sau de copiii lor rămaşi schilozi. Atunci cînd trecutul Evei (începînd din momentul naşterii lui Kevin) devine în sfîrşit liniar, senzaţionalismul tratării începe şi el să iasă la iveală: copilul e caracterizat aproape exclusiv prin tropi