Propunerea primului-ministru de a reduce contribuţiile CAS, precum şi iniţiativa Preşedintelui de a majora salariile bugetarilor au fost îndelung mediatizate, ambele câştigând adepţi şi critici. Mai exact, cei care susţin scăderea CAS indică nevoia de a reduce fiscalitatea aferentă muncii şi argumentează că o astfel de iniţiativă ar urma să genereze noi locuri de muncă şi dezvoltare economică prin încurajarea investiţiilor. Pe de altă parte, criticii măsurii sugerează că impactul real al unei astfel de iniţiative asupra generării de noi locuri de muncă va fi minimal. Dimpotrivă, aceştia susţin că "aruncarea" pe piaţă a două miliarde de lei prin majorarea salariilor bugetarilor are un potenţial mai mare de a stimula economia prin creşterea consumului.

Pe de altă parte, creşterea salariilor bugetarilor este atacată, raţional vorbind, prin prisma nesustenabilităţii acestei măsuri. Deciziile luate în 2009 au fost pe cât de dure, pe atât de justificate. Cheltuielile generate de un aparat bugetar de o asemenea anvergură nu au fost sustenabile nici măcar în perioada 2006-2008, moment în care PIB-ul României creştea anual cu 6-8%, cu atât mai puţin pot fi sustenabile acum când prognozele de creştere a PIB-ului sunt de 1-2% pe an. În plus, tenta propunerii actuale este vădit electorală. Mai mult, măsura poate fi considerată imorală pentru că în loc să încurajeze angajatorul şi pe toţi cei 4,6 milioane de angajaţi, atât cei din mediul privat, cât şi bugetarii, guvernanţii îşi îndreaptă atenţia exclusiv către sectorul bugetar, un sector închistat, slab performant, perceput ca luptând din răsputeri împotriva restructurării, eficientizării şi transparenţei, pe scurt, a modernizării statului, atât de necesară pentru o dezvoltare sustenabilă.

Totuşi, cele două abordări privite separat sunt limitate. Ar putea exista însă o cale de mijloc care poate fi realizată în dou