După cîteva zile, am închis ochii şi am început să mă întreb: oare atît de copleşitoare vor fi ajuns răul şi urîciunile ce ne înconjoară încît cea mai infimă rază de frumuseţe să-ţi declanşeze o adevărată jubilaţie senzorială? Sau înnebunesc eu, încet dar sigur, reacţionînd total disproporţionat la vederea unor împliniri cît se poate de fireşti, a unor restabiliri de armonii de-o simplitate absolută şi care, totuşi, mă răvăşesc pînă aproape de delir? Cîteva biete adieri de primăvară, ciripitul mierloilor dimineaţa, trei zile în care, haihuind pe dealuri, nu m-am uitat la ştirile TV, zvonul privind reconstruirea unor bisericuţe de lemn din nordul Olteniei, sau vestea că România este anul acesta „ţară invitată“, adică personaj principal, la tîrgurile de carte de la Praga şi Torino, iar în 2013 la Göteborg şi (poate) Paris, aproape că mă fac să ţopăi mental! Orice fărîmă de bine, oricît de neînsemnată ar fi, se megaloscopează frenetic, în perfectă antinomie cu hiperexcitaţia caragialiană din Grand Hôtel „Victoria Română“. Te surprinzi (cu spaimă) că simţi normal tocmai fiindcă vezi lucruri cuminţi şi frumoase. Subliniez: ceea ce mai mult te sperie, decît să te aline!
DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregraficDar să vin la cestiune. În numai zece zile mi-au aterizat pe masă mai multe albume din zona patrimoniului arhitectural naţional, impresionante nu doar estetic – prin „veşmintele“ somptuoase, frumuseţea fotografiilor şi calitatea reproducerilor –, dar mai ales omeneşte (şi româneşte): prin cantitatea de speranţă cu care te încarcă. Poate că, totuşi, nu „vom fi murit demult“, după convingerea tremurată a poetului. Poate că încă mai e posibil de salvat ceva din măcelărirea Bucureştilor, din ruinele castelelor, ale conacelor şi caselor boiereşti de pe tot cuprinsul ţării, restaurînd f
