Pentru un jurnalist "de tranşee", soldat 24 din 24 de ore la o publicaţie "fără mamă, fără tată" (în "război" cam cu toată lumea tocmai pentru că o descrie aşa cum este şi o descoase mereu), a participa la o sindrofie literară, în plină tiranie a cotidianului, e fie o corvoadă, fie un lux imposibil de valorificat într-un text pentru care cititorii să-şi smulgă ziarul din mâini sau care să-i blocheze site-ul de atâtea "accesări".
Cam asta îmi trecea, dezordonat, prin cap într-una din serile trecute, când mă îndreptam (totuşi curios şi nerăbdător) spre locul unde directorul revistei de cultură Familia, poetul Ioan Moldovan, urma să fie omagiat la împlinirea a 60 de ani. După "festivitate" (căreia sărbătoritul i s-a conformat cuminte, la costum şi cravată), în încercarea de a-i completa "profilul" (deh, tic profesional) am "dat o căutare" pe Google cu numele său: www-ul a livrat mii de titluri despre purtătorii acestui nume - preoţi, cântăreţi, procurori, ba şi miliardari (unul ofticat că, deşi prin zona lui e cel mai tare în industria cărnii, un scârţa-scârţa pe hârtie i-a ilustrat "succes-story"-ul cu poza unui fotbalist). Dar Ioan Moldovan al nostru s-a individualizat chiar şi în babilonia asta.
Nu şi-a căutat, fireşte, asemenea faimă. Cu totul diferit de "portretul-robot" al poetului din imaginarul popular (plete vâlvoi şi priviri scrutând zările), Moldovan al nostru se declară, patriarhal şi hâtru, doar atât: "un ins sănătos, trist şi mai gras" care îşi doreşte să înceapă o "operă minoră". Născut dintr-un tată miliţian şi o mamă casnică, fost junior la "şepcile roşii" (U Cluj), fost prof de română pentru copii de mineri, devenit cu timpul un elegiac optimist, a cărui discreţie şi blândeţe l-au ţinut deoparte (cum observa cineva), "într-un spaţiu secund, departe de turnirurile aducătoare de o glorie efemeră", lui Ioan Moldovan i se potriveşte genial d
