Omar dorea un frigider, deci mă luase după el să-l ajut să-şi cumpere o combină frigorifică.
Primul meu job suna foarte pompos. Am fost translator de arabă şi engleză la Protocolul unei ambasade din Bucureşti. Timp de un an de zile, cât am trebăluit prin hârţoagele lucioase ale diplomaţiei, nu m-am dat jos de pe tocuri, n-am ieşit din cămăşi cartonate, nu mergeam nicăieri fără maşină neagră, mai aveau puţin şi mă cărau cu lectica.
Plecam prin Orient şi trândăveam la hoteluri de roiuri de stele, dăduse peste mine o viaţă de huzur şi fiţoşenie care, pentru anul 1992, când se derulau aceste minunăţii, era ceva chiar spectaculos. Fusesem un copil obişnuit, traversasem o studenţie săracă, aşa că prima slujbă m-a luat ca din oală - dar, ce-i drept, m-a mutat într-o cratiţă de aur.
Totuşi, după un an de îndestulare şi sclipici, am plecat. Începuse războiul civil în ţara lor, mă temeam să nu închidă ambasada (n-au închis-o, până la urmă), dar, mai presus de toate, am plecat fiindcă mă plictiseam de moarte. Toată ziua stăteam ca o momâie, citeam scrisori oficiale sau traduceam pentru diplomaţii mei, pe la diverse ministere sau unde-i mai mânca pe ei în fund să meargă.
Într-o zi, ataşatul cultural Omar Al-Cutărică m-a luat cu el, a zis că avem o treabă importantă. Mi-am întins un ruj corespunzător, mi-am pigulit fusta de scame, mi-am înşfăcat geanta. Jos, ne aştepta Mercedesul oficial. Ca să-mi setez mintea din vreme - să ştiu dacă urma să vorbim (ca de obicei) de acordurile bilaterale sau de inocenţa Hamasului - l-am întrebat unde mergem, iar el mi-a spus că la un magazin de frigidere.
Am crezut că n-am înţeles eu bine, fiindcă „frigider" semăna cu un cuvânt de prin finanţe, am uitat care. Am ajuns la un depozit, prin zona industrială, nu era nici ţipenie. Am zis: gata, ăştia mă răpesc şi mă filmează cu basma pe cap şi cu doi ieniceri lângă
