Octombrie 2008. Căutam un prezentator pentru un serial TV de 10 episoade despre tradiţiile de Crăciun ale românilor, intitulat "Poveşti la gura sobei". Sfătos, păr alb, care să aducă a Moş Crăciun. L-am găsit în persoana lui Ştefan Radof, Mark Twain al copilăriei noastre.
Aveam de-a face cu el personal pentru prima oară. Emoţionat, cu voce tremurîndă, i-am prezentat ideea şi, spre uimirea mea, a acceptat imediat. Filmările le-am făcut într-o singura zi. În aşteptarea sa, eu şi colegul meu Adi Robe eram teribil de emoţionaţi. Cum să-l abordam, poate e ciufut, poate textele noastre nu-i sînt pe plac, poate, poate, poate... Punctual ca un ceas elveţian a sosit la studio: "Salut, băieţi ! Sînteţi gata?" În 30 de minute a repetat textele şi a înţeles perfect ce vrem de la el. După două ore de lucru treaba era gata. "Dacă credeţi că e ceva în neregulă mă chemaţi şi repetăm!"
Ne frecam la ochi şi nu ne venea să credem. Se mulase pe ideea serialului cu o naturaleţe formidabilă. Chiar dacă noi eram mulţumiţi de interpretare, se oprea şi relua pasajul care i se părea că n-a fost interpretat suficient de bine. Era de un profesionalism ireal!
În ianuarie 2009, dupa difuzarea serialului mă sună: "Tavi, mi-a plăcut mult. Aţi făcut o treabă bună. Vino să bem un pahar". Am mers la el acasă într-un apartament de bloc din Piaţa Victoriei. M-a întîmpinat soţia sa. "Ştefan te aşteaptă", mi-a spus doamna Radof, o femeie care după chip părea să fi fost de o mare frumuseţe în tinereţe. Ne-am aşezat în biroul lui de unde vedeam Calea Victoriei.
- Vezi? Pe aici mărşăluiam în anii ’90. Eram nelipsit de la demonstraţii. Trăgeam nădejde că vom scăpa de comunişti. N-am scăpat nici pînă în ziua de azi.
Pune pe masă o sticlă de pălincă şi începem să vorbim. Închisoarea. Piaţa Universităţii. Corneliu Coposu. Marian Munteanu. Ion Raţiu. Ticu Dumitrescu. M
