La începtul lui 2008, într-un editorial din New York Times, Stanley Fish observa că „raportul Comisiei pentru Studii superioare al Statului New York“ abia dacă menţiona „artele şi ştiinţele umaniste“. Evident, nu era vorba de o simplă „scăpare“, de o neglijenţă întîmplătoare. Era simptomul unei crize de statut, resimţită peste tot în lume, atît în universităţi, cît şi în institutele de studii avansate. O asemenea criză de statut nu se rezumă la o simplă pierdere de prestigiu, la o marginalizare (nedreaptă), la o reformă generală a ierarhiilor cunoaşterii. Ea pune în discuţie însăşi justificarea academică şi mai ales socială a „ştiinţelor umaniste“ şi are un efect direct asupra susţinerii lor financiare.

DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileCînd a început această riscantă segregaţie? Cînd au început „umanioarele“ să fie tratate „ca o limbă străină“ (Geoffrey Harpham)? Un răspuns plauzibil ar invoca secolul al XIX-lea, cu spectaculosul salt înainte al ştiinţelor naturale. Gangolf Hübinger îi aminteşte, în acest sens, pe fiziologul berlinez Emil du Bois-Reymond care clama, într-o conferinţă din 1877: „Kein griechisches Scriptum mehr!“ şi pe Georg Simmel, care vorbea, încă din 1911, de o „tragedie a culturii“, într-o epocă tot mai puţin interesată de „formarea caracterelor“ în sensul umanismului clasic şi tot mai preocupată de „competenţe“ exterioare, axate pe ideea de carieră. Thomas Mann, în 1929, evoca, la rîndul lui, un „ethos al umanităţii burgheze“ care ar merita să fie „salvat“. Binomul „ştiinţe ale naturii“ – „ştiinţe ale spiritului“ e „dramatizat“ în anii ’50 ai secolului trecut, de cartea celebră a lui C.P. Snow despre „Cele două culturi“. Ce e mai important pentru „omul modern“? Să ştie legea a doua a termodinamicii, sau piesele lui Shakespeare? Acest mod de a pune problema nu favorizează