Cineva trebuie să reseteze toată comunicarea publică generală. Am impresia că trăim într-o lume complet absurdă, în care fiecare spune şi aude ce vrea, fără nici o legătură cu ceea ce spune şi aude celălalt. Mi s-a întîmplat foarte des, în ultima vreme, să spun ceva, şi vorbele mele să fie redate, mai departe, în cu totul alt sens. Exclud reaua-credinţă pentru că văd cum această situaţie se generalizează – nu e vorba doar despre mine, nu e vorba doar despre un anumit mijloc media.

În anii ’50, erupea pe scenele lumii libere un gen de teatru – zis „al absurdului“, de unii, zis „al deriziunii“, de alţii – în care actorii vorbesc unii cu alţii, dar nu se ascultă. Piese întregi, capodopere, unele dintre ele, sînt construite din discursuri paralele, fără legătură unul cu celălalt, şi nu puţine sînt acelea în care personajele încheie piesa rostind onomatopee, litere întîmplătoare, sunete nearticulate în cuvinte. Mai mult, ceea ce spun personajele sînt doar jalnice clişee ale cotidianului mediocru. Vorbele nu mai pot umple spaţiul dintre oameni. Singurătatea a învins definitiv. Cuvintele însele s-au surpat. Nonsensul domneşte tiranic şi absurdul dănţuieşte savaotic peste bietele fiinţe năucite şi rătăcite în ele însele. Profesorii de actorie spun că acel gen de teatru a şi produs un anume stil de actorie. În fine, moda acestui gen dramaturgic a fost depăşită. A marcat secolul trecut, a lăsat în istoria literaturii universale nume uriaşe, inclusiv nobeliarzi, dar a trecut. Dramaturgia de azi explorează pe alte piste rătăcirile omului. Dar impresia mea este că realitatea la care acel teatru se referea nu a pierit deloc, dimpotrivă, cunoaşte, în această vîrstă a democraţiilor europene, un nou moment maxim. Mi se pare sufocant. Chiar e nevoie de cineva („o forţă de undeva“, cum spunea un vecin de-al meu acum 35 de ani cînd încerca să-mi vorbească despre Dumnezeu) care