Mi se spune frecvent că știu să mă comport cu micuții, să mă joc și să comunic cu ei. Mă refer la cei care au peste 3-4 anișori. Sincer nu știu dacă mi se spune doar din politețe sau pentru că e chiar așa. Nu mi s-a părut niciodată o mare provocare să vorbesc cu un copil, oricare. Și am avut surpriza să descopăr că lor, copiilor adică, nu le plac adulții care se maimuțăresc și vorbesc cu ei cu giugu,lugu. Le place să fie tratați cu respect și le place să discuți cu ei de la egal la egal – evident pe subiecte la care se pricep: jucării, noroi, plastilină, doamna educatoare, desene animate sau culori (mă uimește de fiecare dată câte chestii poți să înveți de la un omuleț de 4 ani).

Cea mai mare surpriză pentru mine este însă reacția adulților în legătură cu câte un copil de la vreun eveniment la care apar și familii cu micuți. Vaaai, e prost crescut (ă)!, N-am văzut copil mai obraznic!, E îngrozitor de nesimțit (ă)!, Mă obosește!, etc. Repet, pentru mine nu există copil insuportabil, poate și din cauză că nu apuc să petrec foarte mult timp cu ei, să fim serioși, câteva minute, ore, nu se pun.

Dar ideea e…cât de tare te poate enerva un copil de, să zicem, 4 ani, încât să nu te mai poți abține și să reacționezi extrem – să-l pălmuiești? Fără să fie măcar copilul tău (nu că asta ar scuza gestul). Și de la ce nivel de reacție extremă a părinților copilului în cauză poți să consideri că aceștia exagerează?

Zilele trecute am terminat Palma, a lui Christos Tsiolkas (am scris despre ea aici) și m-am întrebat cum s-ar petrece lucrurile în astfel de situații în cazul grupului meu de prieteni din care fac parte și oameni care au copii. Dacă ar ceda psihic vreunul dintre ei și l-ar pălmui pe copilul altuia? Cât timp ar dura până grupul s-ar destrăma? Sau s-ar destrăma el? Și dacă ar fi să iei partea cuiva, cum ai alege? Mă rog, o problemă extrem de delicată, vă