Aflându-mă la Rabat, cu câteva zile în urmă, relatarea unui episod diplomatic, mi-a provocat aceste câteva rânduri. Sursa: AGERPRES

Recepţia de ziua naţională a Tunisiei la aceeaşi dată la care şi regimul preşedintelui Ben Ali şi regimul noii Tunisii îşi celebrează independenţa. Surpriza participanţilor a fost foarte mare atunci când au constatat că toate discursurile oficiale (care până atunci erau rostite în franceză), de data aceasta au fost ţinute în limba arabă, fără niciun fel de traducere, participanţii primind numai câteva rânduri tipărite, un extrem de succint rezumat al cuvântărilor oficiale.

Consternarea diplomaţilor occidentali a fost totală. Tunisia lui Ben Ali, văzută în viteză, era o ţară laică, fără niciun fel de aparenţe islamice excesive, ca să nu le spun islamiste, conectată în mod evident la fluxul civilizaţiei moderne, o altă realitate mediteraneană, comparabilă cu toate celelalte, inclusiv cu cele de pe malul european.

În momentul în care "Revoluţia Iasomiei" a avut loc, atunci când, deci, "Primăvara Arabă" începea, eu, unul i-am contrazis cu ardoare pe toţi cei care încercau să identifice pericole islamiste, pe toţi cei care credeau c-ar fi vorba despre justificări de natură socială, sau despre "frustrări anticoloniale" şi "antioccidentale". Am crezut cu toată convingerea că nu este, de fapt, nimic altceva decât insatisfacţia civică a unei populaţii, prioritar a unei populaţii extrem de tinere, care atunci îşi cerea drepturile civile şi politice.

Am crezut că acea parte a lumii, în secolul Internetului şi al tuturor reţelelor electronice de socializare, s-a hotărât să pună capăt ultimelor reminiscenţe autoritariste de tip medieval sau/şi corupţiei de la vârful societăţii.

Egiptul, Libia şi chiar Sudanul păreau să-mi confirme punctul de vedere, chiar dacă pentru alungarea lui Mubarak a fost nevoie de multe luni şi de mul