Iata articolul in forma finala, va fi publicat in editia tiparita a Gazetei Sporturilor de miine, vineri, 30 martie. Va multumesc si pe data viitoare!

Dupa ce s-au epuizat toate glumele despre parada antrenorilor din Ghencea, despre reflexul conditionat al celor care nu refuza Steaua, despre managerul yo-yo Mihai Stoica, ramine enervanta, inevitabila, nelinistitoarea intrebare: incotro?

In contextul agitat spre labil, valoarea lotului ros-albastru conteaza mai putin decit atmosfera din vestiar. Socurile repetate ale schimbarii antrenorului nu au cum sa produca nici liniste, nici concentrare, nici nu pot sa-i responsabilizeze pe jucatorii predispusi derapajelor extrasportive. Vestea buna, in toata deruta, este ca surplusul de presiune ar putea fi absorbit de Mihai Stoica, un specialist in problema. Dar nu va fi de-ajuns. Echipa are nevoie de antrenor, de un antrenor cu idei, cu viziune, cu experienta, cu un plan.

La fel ca valoarea lotului, si valoarea antrenorului, a lui Ilie Stan sau Stoichita, conteaza mai putin decit capacitatea lui de a-si exercita meseria pe vreme de holera, cum ar scrie un vestit columbian. Schimbarea de pe banca, de fapt o revenire, a fost primita cu proteste dinspre galerie. Suporterii nu contesta calitatile de tehnician. La urma urmei, daca finantatorul da indicatii tactice, exigentele postului de antrenor la Steaua nu mai sint cele de acum 20 de ani. Pe principiul “Nu e Ghencea Panama”, Stoichita n-ar trebui sa se mire de protestele fanilor. Tribunele au alte asteptari decit patronul. Au asteptari opuse chiar. In ochii publicului ros-albastru, un angajat care executa ordine nu inseamna cine stie ce progres pe plan tehnico-tactic.

O telenovela pusa pe “repeat”, cam asta e imaginea de ansamblu. Steaua demonstreaza cu virf si indesat riscurile managementului sportiv de tip patriarhal: un singur om decide soarta unei ec