Despre două impecabile lecţii de viaţă din presa sportivă britanică.

În ciuda noului, prostului şi meritatului ei nume, presa britanică n-a murit. Supravieţuirea e, în proporţie de mult peste 90 la sută, datorată segmentului sportiv. Iar asta nu înseamnă neapărat calitatea ştirii sportive, ci supracalitatea reportajului şi a comentariului.

Două piese impecabile au apărut săptămîna trecută. Una, aproape un micro-roman, despre cariera, subestimarea şi gloria tîrzie ale lui Abraham Klein, supravieţuitor evreu de lagăr şi arbitru internaţional pînă pe la începutul

anilor ‘80. A doua despre ultimele minute din prima viaţă lui Fabrice Muamba şi primele minute din a doua viaţă a lui Fabrice Muamba. E atîta tenacitate pozitivă în acest fel de a scrie sport, încît întrebarea e inevitabilă: cine a distrus gazetăria sportivă în România? Fotbalul mirceasandocentrist sau graba, incultura, mizele mici şi scandalul care dau substanţa goală a noii şcoli de presă? Răspuns: oul sau găina?

Însă altceva merită reţinut, iar acest lucru demn de colecţionat vine din tribune şi e consemnat discret în rîndurile reportajului amintit despre moartea de 78 de minute şi renaşterea lui Fabrice Muamba. E vorba de minunile componente ale vieţii. Muamba a căzut pe gazon, fulgerat de un arest cardiac. Din acel moment, norocul şi alţi curenţi de mare căldură umană au început să se adune în zona stadionului White Hart Lane. Mai întîi, sub forma zilei de recuperare după gărzi pe care un cardiolog fan Tottenham a decis s-o petreacă la meci. Medicul a coborît din tribună, a păcălit gărzile, a vorbit scurt cu cei 6 medici deja aflaţi în teren şi a impus ceva de neimpus: Muamba nu va fi dus la cel mai apropiat spital! Au urmat alte cîteva din cele 15 şocuri electrice aplicate pe cordul lui Muamba. Totul prin minutul 20 al morţii clinice a lui Muamba.

Prin minutul 30, a venit