De aproape o săptămână, avem preşedinte. Şi multe speranţe. Una dintre acestea ţine de faptul că „povestea de succes Republica Moldova" încă mai poate deveni realitate - fie şi cu o mare întârziere, fie şi nu în formula pe care am visat-o acum aproape trei ani când, după un fel de revoluţie şi nişte anticipate, la putere veneau „ai noştri".
Sau cei care se dădeau drept „ai noştri" şi care, în schimbul voturilor noastre, ne promiteau marea şi sarea... europeană. Căci, după opt ani în care au tot încercat să-i europenizeze pe comuniştii din fruntea Moldovei, oficialii de la Bruxelles erau fericiţi să aibă în calitate de parteneri de dialog la Chişinău nişte politicieni descuiaţi la minte, pe care nu trebuia să-i convingi de beneficiile integrării europene...
Circul „democratic" ce a urmat - cu liderii AIE 1 şi, apoi, AIE 2 în roluri principale - a cam tăiat din optimismul europenilor. De optimismul nostru, al cetăţenilor Republicii Moldova, nici nu mai vorbesc. Însă de vinerea trecută, cică, oficialii occidentali sunt iarăşi fericiţi când aud de Moldova. Europa e gata din nou să-şi deschidă larg braţele şi să se lase convinsă de şansa la viaţă a poveştii noastre de succes. Dar Europa nu-i naivă, ca să nu zic proastă. Nu se lasă sedusă cu vorbe de dor şi promisiuni.
Ea vrea dovezi. Nu doar la nivelul declaraţiilor oficiale. Şi dacă ni se spune, de exemplu, cu text deschis, că fără legea antidiscriminare nu pupăm regimul fără vize, de ce dragii noştri guvernanţi se fac a nu auzi acest lucru? Ca să nu piardă simpatia evlavioaselor babe votante şi eventuala blagoslovire electorală din partea unor marcheli? Nu ar fi mai înţelept să explice, pe înţelesul acestor babe, că adoptarea legii antidiscriminare nu înseamnă transformarea Republicii Moldova în Sodoma şi Gomora, ci asigurarea unor drepturi egale pentru toţi oamenii - că-i ţigan, musulman, homosexual, b
