26 martie 2012 va rămâne ca una dintre zilele negre ale istoriei României. O zi care confirmă (dacă mai era nevoie) statutul colonial al țării, pierderea suveranității și independenței acesteia. Iar ceea ce-i oferă această caracteristică zilei este privatizarea Cupru Min Abrud. O privatizare făcută în bătaie de joc, cu ignorarea flagrantă a opiniei publice, a regulilor economice, a opiniei specialiștilor. În cazul privatizării Cupru Min nu se știe ”de ce s-a vândut”, ”ce s-a vândut” și nici ”cui s-a vândut”. În plus, nu există nicio garanție că privatizarea nu s-a făcut, de fapt, pentru închiderea exploatării și eliminarea ei de pe piața cuprului.
Să le luăm pe rând: 1.Necesitatea privatizării
Privatizarea Cupru Min a fost decisă, inițial, în 2006, în cadrul programului de aderare la UE, lucru care s-a și întâmplat, societatea fiind preluată de EnergoMineral. Energo Mineral a denunțat însă contractul în 2009 și a intrat în insolvență. Motivul oficial al acestui eșec: scăderea prețului mondial la cupru, din cauza crizei economice. Diferiți ingineri cu care am discutat în aceste zile și care au lucrat la exploatarea de la Roșia Poieni au avansat însă și o altă ipoteză: în 2006-2007 încă mai exista o cantitate de minereu exploatabilă cu costuri relativ reduse, după care ar fi fost necesară o exploatare cu costuri ridicate, fie de subteran, fie cu o cantitate mare de descopertă (steril fără minereu de cupru), care ar fi necesitat investiții suplimentare. Această ipoteză – conform căreia noii proprietari ar mai fi exploatat doar partea de minereu la care se ajungea ușor, după care au tras obloanele afacerii – e susținută și de faptul că Energo Mineral nu a făcut și nici măcar n-a lăsat vreun moment impresia că vrea să facă investiția de 150 de milioane de euro la care se angajase în momentul privatizării.
Revenită în portofoliul statului român în 2009,
