De ani de zile aud că Sorin Frunzăverde ar fi geniul secret al PDL. O fi secret, dar geniu nu a părut deloc la momentul transferului către USL, cînd a făcut declaraţii care se înscriu perfect în submediocritatea unei imense majorităţi a discursului politic de la noi. În acelaşi timp, discursul lui a exemplificat excelent cîteva probleme de ordin mai general ale acestui moment politic:

1. Nimeni nu îşi asumă puterea. Frunzăverde vorbeşte despre putere exact ca şi cum ar fi de 8 ani în opoziţie, şi nu de 8 ani la putere. Refuzul asumării responsabilităţii este şocant. Nu mă interesează ce a spus el în partid, nu e sarcina mea să fac conducerea PDL să îşi asculte prim-vicepreşedintele. Frunzăverde s-a descoperit dizident, tripleta BVB tot dizidenţi, intelectualii desigur dizidenţi şi ei, Traian Băsescu trebuie să se certe cu cineva mai tare decît el, adică statul, deci şi el e dizident. Toţi sînt dizidenţi şi anti-sistem, nimeni nu e la putere, nimeni nu e responsabil pentru decizie. Probabil doar sărmanul Boc va rămîne ultimul care nu o să mai apuce să fugă.

2. Mai concurează cineva în politică? Pretextul mutării lui Frunzăverde este cît se poate de străveziu: brusc, acesta a descoperit că nu PDL ar fi adevărata dreaptă, ci PNL (în general, concursul “cine e adevărata dreaptă” dintre PDL şi PNL e de o idioţenie înfricoşătoare). Deşi nu agreez deloc obişnuitele văicăreli pe tema traseismului politic (deoarece traseismul, ca şi corupţia din administraţie, sînt simptome a căror tratare ca atare este foarte dificilă şi ineficientă în lipsa tratării cauzelor) totuşi senzaţia de blat e prea puternică. Frunzăverde se mută în tabăra cîştigătoare, care nu mai are cu cine să se bată: PDL e praf şi va fi şi mai praf, reşapările la care lucrează alte genii secrete şi dezlănţuite gen Lăzăroiu sau Baconschi se lasă aşteptate (şi nu cred în scenariul partidului care ia