În cadrul programului de largă respiraţie diplomatică "Dacă n-am ce face-acasă, pun de-un summit şi mă lasă", nu mai puţin de 53 de şefi de stat şi de guvern, din lumea largă, s-au dus olecuţă pînă la Seul, ca să aibă de unde să se-ntoarcă. Desigur, nu înainte ca înaltele lor soţii să culeagă roadele a două zile de programe culturale şi de shopping, la cel mai înalt nivel, timp în care iluştii şi atît de îngrijoraţii lor soţi se perpeleau de grija lumii în şedinţele plenare şi pe secţiuni dedicate temelor securităţii şi siguranţei nucleare. Nu puteau lipsi cuvenita fotografie de grup şi semnătura pusă pe atotcuprinzătorul de nimic Document final, compus 99,9999% din fraze, calitatea diplomatică de lux, de tipul: "Bine-ar fi să fie bine!", "Vom munci şi vom lupta, mîine n-o mai fi aşa!", "Cucuruzul cînd s-o coace, o să fie şi mai pace!". Cine crede că exagerez, nu are decît să ia la puricat Agenda şi Comunicatul reuniunii de la Seul, pompos şi la fel de gol intitulată: "Dincolo de securitate şi către Pace". Ca să vă scutesc de efort, am să vă spun pe scurt ce şi cum, de unde şi încotro.

Istoria a început acum doi ani, cu summitul de la Washington, primul dintr-un ciclu care, foarte probabil, nu se va mai încheia chiar aşa, cu una cu două. Gazul pe foc l-a pus Iranul şi, într-o măsură ceva mai mică, Coreea de Nord. Tema este veche de cînd lumea, mai precis de la semnarea Tratatului de Neproliferare Nucleară: cum facem să respectăm dreptul suveran al statelor de a dezvolta aplicaţii ale energiei nucleare şi, în acelaşi timp, să ne asigurăm că, la adăpostul sus zisei suveranităţi, nu sunt dezvoltate capacităţi militare, adică mai pe şleau, nu sunt fabricate şi cîteva bombiţe tip Hiroşima? Răs-punsul la această întrebare ar fi trebuit să-l dea, conform aceluiaşi tratat, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (IAEA), organism interguvernamental aflat în sistem