La momentul instalării cabinetului Ungureanu, atunci când primul-ministru a menţionat printre priorităţile guvernării adoptarea legii holdingului, precum şi intenţia de a opera o reducere a contribuţiilor sociale pentru angajaţi şi, posibil, şi pentru angajatori, vă mărturisesc că am fost entuziasmată. După anii de criză în care politica fiscală a fost în general reactivă, încercând să ţină pasul cu nevoia de venituri a Trezoreriei, am sperat că revenim la o politică fiscală cu o viziune pe termen lung, o politică fiscală care să plece de la o strategie de dezvoltare economică a ţării.

Criza economică începută în 2008 a generat provocări de natură fiscală peste tot în Europa, pe măsură ce veniturile bugetare au scăzut, în vreme ce cheltuielile publice au sporit, fie că au fost generate de nevoia de susţinere a sectorului financiar, de creşterea cheltuielilor sociale sau de necesarul stimul fiscal care să atenueze căderea economică şi să pună bazele redresării.

În perioada 2008-2011, ţările europene au căutat să se adapteze noii realităţi bugetare, dar şi să-şi susţină pe cât posibil economiile. În statele în care ponderea veniturilor bugetare în PIB era scăzută şi care au întâmpinat dificultăţi în a-şi asigura finanţarea deficitelor, s-a început consolidarea fiscală încă din perioada recesiunii, cu un accent deosebit pe majorarea impozitelor indirecte, fie că vorbim despre TVA sau de accize.

În acest interval, Estonia, Lituania, Letonia, Ungaria, Republica Cehă, Grecia, Spania, Portugalia, Finlanda şi Slovacia au operat majorări ale cotei principale de TVA, în vreme ce Irlanda a majorat TVA, apoi a revenit la cota iniţială, iar Marea Britanie a redus temporar cota de TVA ca un element de susţinere a consumului. După cum ştim, la rândul său România a fost nevoită în vara anului 2010 să majoreze cota de TVA cu 5 puncte procentuale (numai Ungaria a m