Când citești o știre despre cât de rău a ajuns economia Spaniei, informația, cât ar fi de completă, parcă nu reușește să-ți redea fidel realitatea din teren, cea din spatele unor cifre care nu se îmbunătățesc de la o lună la alta.
“Abia se mai descurcă ei”, îmi spune despre spanioli un tânăr care a vrut să se realizeze plecând la muncă în Spania. Când a plecat, s-a dus ca orice om care părăsește o țară care i-a tăiat din start orice șansă de a avea un trai decent. Pentru că avea “niște intrări” acolo, a ales Spania. Numai că momentul plecării a fost prost ales: Spania devenise între timp o ruină economică și socială. Probabil că nu există modalitate de a exprima atât de bine starea unei țări care era oarecând visul oricărui emigrant ca atunci când spui “Abia se mai descurcă ei”. Un fel de “pentru noi, ceilalți, nu mai există nicio speranță”. Și ce speranță ar putea fi într-un stat în care, pe cifre oficiale, un locuitor din cinci este șomer? După aproape un an de stat în Spania, tănărul român s-a întors în România. Își caută un job în țara care acum îi oferă o șansă în plus. Este adevărat că în cazul de față există și nuanțe de care nu am ținut cont: poate nu a perseverat suficient, poate domeniul a fost greșit ales, poate a fost o chestiune de șansă. Asta contează mai puțin. Poate că, dacă acum ar pleca un alt român în Spania, și-ar găsi de muncă în mai puțin de o săptămână. Însă mi se pare important un lucru: criza a distrus cam tot ce știau esticii despre Occident. De fapt, ne-a demontat ideea că Occidentul e un fel de rai pe pământ. O ţară în care, în anul 2000, era mai uşor ca un imigrant sărac să cumpere o casă cu ipotecă, cu credite fără avans, decât să închirieze, în mod sigur nu era pe calea cea dreaptă.
O ţară în care oamenii făceau credite pentru orice fără să existe o coordonare cu veniturile în mod sigur nu era pe calea cea bună. Criza nu
