O formă alternativă de educaţie destul de populară în tot mai multe ţări a început să fie învăţată şi de părinţii din România – în ciuda restricţiilor legii.

Unschooling-ul a apărut în America anilor '70, ca metodă de educaţie la domiciliu. Spre deosebire de homeschooling - o mişcare mult mai cunoscută, inclusiv publicului român - unschooling-ul este total nestructurat. Nu există programă, teste sau materii, copiii aflând lucrurile de care au nevoie fără ca un curriculum să le spună ce şi în ce ordine trebuie să înveţe.

„Neşcolirea" porneşte de la premisa că singurul în măsură să decidă ce, când şi cum învaţă este copilul. Învăţarea face parte din viaţa firească a familiei, iar rolul părinţilor nu este de a înlocui profesorii, ci de a a-şi susţine copiii răspunzând la întrebări, căutând surse bune de informaţii, facilitându-le contactul cu lumea din jur şi cu cât mai mulţi oameni.

La modă în oraşele mari

„Acest curent prinde contur mai degrabă în mediul urban şi nu oriunde, ci în marile aglomerări urbane. E o formă de capitulare în faţa sistemului clasic. Vine din neîncrederea totală în metodele tradiţionale şi din ideea că fiecare copil trebuie să exploreze şi să-şi dezvolte abilităţile spre care e mai înclinat şi că nu trebuie forţat", spune Luminiţa Costache, specialist în politici sociale la Unicef România. Dacă în alte ţări există comunităţi închegate, în România sunt doar câteva familii care practică, şi acelea cu mare discreţie, dat fiind că legea nu permite educarea la domiciliu a copiilor sănătoşi.

În 2010 a fost o încercare de legalizare a homeschooling-ului, dar ministrul de atunci, Daniel Funeriu, s-a opus.

Povestea unei viitoare mămici

Andreea Ursu (26 de ani) se declară „o partizană înfocată a unschooling-ului". După 18 ani petrecuţi în sistem ca elevă şi alte opt luni ca profesoară de