Cand vine Primavara, de fiecare data, pamantul invata iar si iar sa zboare. O ia mereu de la capat, cu o putere si o rabdare care ma intimideaza si ma face sa ma intorc la primii mei ani si la padurea langa care am crescut.
Atunci, demult, in vremea aceea fara timp precis, la fel ca florile, copacii si gazele, ma trezeam si eu din adormirea iernii, in bucuria razelor de soare ce alungau inghetul. Diminetile erau mereu scaldate in lumina, ca si cum pamantul intreg ar fi fost inchis intr-un glob auriu. Nicicand mirosurile, gusturile si culorile n-au fost mai intens asteptate, incercate si traite. Lumea intreaga mi se facea cunoscuta dintr-o data prin ele. Simteam cum vine primavara, dupa cum mirosea aerul de dimineata. Si nici nu se putea altfel, cata vreme mai mereu eram pe-afara, flamanda de mugurii acrisori, de leurda usturoiata, ori de macrisul verzui. Cautam pentru joaca racoarea muschiului crud, intunecat, pipaiam ghioceii firavi, abia iesiti de sub stratul de frunze, incercam fara spor, zile in sir, sa prind clipa in care se deschideau brebeneii si secunda in care mugurii izbucneau cu pocnete moi in flori delicate. Dupa mirosul aspru si maret al zapezilor, Primavara venea mereu ca o descatusare a simturilor si a starilor inefabile, nelamurite, stravezii, precum aripile de libelule. Cu siguranta ca de aceea, din torentele ei de culori, parfumuri, muzici si lumini, au putut sa infloreasca intotdeauna atatea povesti si amintiri. Acum, la multi ani de cand am vazut pentru prima oara cum vine primavara, ele s-au mai nuantat si uneori sunt atat de straine, incat ma intreb mirata, oare chiar eu am fost personajul uneia sau alteia dintre intamplari sau altcineva? Poate ca doar am auzit, demult, un cantec straniu, al altcuiva, si fara sa-mi dau seama, l-am invatat si pot acum sa-l cant si eu.
Cucul verde
Era o pasaruica nitel trista si-o
