Mircea Tomuş, Aripile demonului, vol. 3,

Cluj-Napoca, Editura Limes, 2011, 524 pag.

Ambiţioasa serie romanescă Aripile demonului a ajuns la al treilea volum. Primul (2007) reconstituie momentul, cu urmări tragice şi răni greu de vindecat, al Diktatului de la Viena. Al doilea focalizează asupra celor „două Transilvanii”, cea de Nord, cedată temporar şi abuziv Ungariei, şi cea de Sud, loc de refugiu şi de continuare a existenţei în oglindă întoarsă, repliată, în aşteptarea/pregătirea revenirii la Ţară. Al treilea ajunge în Clujul de după al Doilea Război Mondial. Lucrurile nu intră în făgaşul firesc, confruntările politice şi sociale ale vremii sunt agravate de insistenta, obsesiva subversivitate cu resorturi iredentiste a „prietenilor” României. Deşi viaţa pare să curgă tihnit, să-şi vadă de măruntele sale izbânzi şi poticneli, se insinuează tensiunea, spaima. Când şi când, neanunţat anume, cu o stranie irumpere cu impact subliminal, de o discreţie înfricoşătoare, trece pe deasupra descrierilor demonul. Filele se parcurg cu alerteţe frisonantă, sub teroare. În contrapunct, traversează spaţiul-timpul trilogiei cei doi bătrâni în alb, concentrând în repezi tuşe mitice povestea apartenenţei şi adevărul celor ameninţaţi de demon. Roman istoric şi politic, etnografic şi autobiografic, de dragoste şi de atmosferă, Aripile demonului stăpâneşte ştiinţa de a suspenda oarecum decizia Istoriei, căci tăietura netă şi oarbă a evenimentului istoric este umanizată într-o proză de extraordinară ştiinţă a reconstituirii. Povestirea lucrează, declarat şi îndrăzneţ, în descendenţa prozei ardelene gen Slavici, Agârbiceanu, Pavel Dan, Rebreanu, chiar Blaga, dar şi cu o vagă ritmare sadoveniană, poematică a detaliului.

Volumul 3 pune în pagină mai întâi Caietul pierdut al unei încercări de roman din anii ’60 şi îl recuperează prin acumulări de detalii, tentând