Răzvan Martin, din Bucureşti, un fan pătimaş al Universităţii Craiova, povesteşte ce înseamnă viaţa de suporter al Ştiinţei şi cât de ingrată este situaţia actuală, fără echipă. El speră însă ca lucrurile să revină la normalitate cât mai repede.

Suferinţa este maximă atunci când pomeneşti numele Universităţii Craiova. Dezafilierea, fie ea şi temporară, este extrem de dureroasă pentru suporteri. „Prizonierii unei singure credinţe“, aşa scria pe un banner în vremuri nu de mult apuse şi asta spune multe. Nimic din viaţa cotidiană nu poate îndulci situaţia actuală. De la melancolie, frustrare, deznădejde la amintiri şi speranţe, cam acestea sunt trăirile de acum ale suporterilor Ştiinţei, unica mare iubire a oltenilor, fie ei din Craiova sau din Bucureşti. Este şi cazul lui Răzvan Martin, un fan împătimit din Capitală, care nici acum, după zeci de ani de iubire necondiţionată, nu înţelege de unde dragostea pentru echipa-fanion a Olteniei.

„Greu de spus de unde pasiunea asta, pentru că eram prea mic atunci când s-a aprins, iar memoria nu merge chiar atât de departe. În familie nu aveam suporteri ai Ştiinţei, iar sânge de oltean aveau doar bunicii din partea tatălui, veniţi în Bucureşti după război, din satul Bârcii (Olt). Tata e rapidist, mama dinamovistă, unchii - rapidist şi dinamovist, bunicii - rapidişti sau ţin cu Argeşul lui Dobrin, aşa că varianta influenţei familiei cade. Ştiu că pasiunea s-a născut când eram încă la grădiniţă, asta înseamnă anii 1981-1982, adică anii cei mai frumoşi ai Craiovei Maxima şi, cel mai probabil, am căzut şi eu «victima» fenomenului prin care devii simpatizantul celor puternici, fenomen pe care îl detest atât de mult azi, dar căruia nu i te poţi împotrivi. Este ceva firesc şi ştiu că nu e drept să-i judec pe cei care azi cad atât de uşor în admiraţie pentru anumite echipe care nici măcar nu mai sunt la putere ca performan