Am scris altundeva despre miturile din istorie, pornind de la cărţile lui Lucian Boia şi Neagu Djuvara. Există însă şi mituri ale istoriei literare, pe care istorici precum cei doi nu le iau în considerare.

G. Călinescu stabileşte patru astfel de mituri: Traian şi Dochia, Mioriţa, Meşterul Manole şi Sburătorul. Ele ar simboliza, în ordine, naşterea poporului român, situaţia lui cosmică, creaţia şi sexualitatea. Se poate observa că toate patru sunt la origine creaţii culte, ale lui Asachi, Alecsandri şi Heliade Rădulescu. Sensul pe care li-l dă G. Călinescu este acela de naraţiuni fondatoare ale spiritului naţional în latura lui de universalitate. Nu acesta este sensul din cărţile lui Boia şi Djuvara. Ei, de altfel, resping miturile ca pe nişte contrafaceri de natură ideologică a istoriei, apăsând pe caracterul lor de utopie inversă. Spre deosebire de miturile descrise de Călinescu, acestea nu sunt opera unor poeţi, ci a unor istorici naţionalişti, care interpretează evenimente sau acte ale unor personalităţi într-o manieră tendenţioasă şi „avantajoasă”. În acest al doilea sens, există şi în istoria literară mituri menite să întreţină moralul naţional, chiar dacă nu sunt corecte din punct de vedere istoric.

Datând din anii 1970, cultivat şi astăzi de unii, este mitul priorităţilor naţionale în literatură, botezat de Edgar Papu protocronism. În plină epocă naţional-comunistă, mitul cu pricina venea ca o replică târzie la priorităţile, îndeosebi tehnologice, pretinse de ştiinţa sovietică în epoca internaţionalismului proletar, de tipul: Popov (şi nu Edison) a inventat becul. În viziunea lui Papu, de care au profitat propagandistic Dan Zamfirescu, Paul Anghel, Mihai Ungheanu şi alţii, romantismul apare în Istoria ieroglifică a lui Cantemir, cu peste un secol înaintea dramei Hernani a lui Hugo, pastelurile lui Alecsandri sunt cele dintâi din lume în