Crescut de mamă şi bunici, Mircea Baniciu îşi aminteşte o copilărie „foarte liberă“ şi o adolescenţă plină de peripeţii şi de întâmplări cu haz.

Cântecul lui, „Andrii Popa" (singurul care-i aparţine din toată discografia Phoenix), este şi acum unul dintre cele mai iubite (dacă nu cel mai iubit) al trupei. Iniţial, nici nu era prevăzut să intre pe discul „Mugur de fluier". Prima chitară a venit ca recompensă pentru intrarea la liceu, după ce, în gimnaziu, se remarcase prin „năzbâtii". Educaţia muzicală nu i-a lipsit, dar nu s-a făcut în şcoală, unde profesorul de Muzică nu i-a dat mai mult de 7, ignorând cunoştinţele sale de pian şi de chitară. Putea deveni un arhitect cunoscut, dar succesul cu Phoenix l-a determinat să rămână dedicat scenei. Îşi aminteşte ca pe un coşmar noaptea petrecută în birourile Securităţii, după fuga în Vest a celorlalţi „phoenicşi", dar a rămas vesel ca o pasăre colibri, lucru care se vede şi azi, la fiecare concert.

„Weekend Adevărul": Copilăria, la Timişoara.

Mircea Baniciu: Cartierul se numea şi încă se numeşte Elisabetin. Eu am crescut, cum au crescut de altfel şi colegii mei din Phoenix, fără tată. Familia mea nici nu a fost o familie, am crescut cu mama, până pe la 5 ani, când mama a reluat cumva relaţia cu bunicii mei, care erau foarte supăraţi din cauza naşterii mele. M-am născut, deci, într-un context cu probleme. Dar mama mea a fost o femeie care a muncit pe brânci, în trei ture, ca să-şi crească odrasla. Şi a reuşit până la urmă, dar cu nişte sacrificii extraordinare. Cred că cel mai important lucru pe care l-a făcut pentru mine a fost că m-a lăsat liber. Atât de liber, că, după primii ani de şcoală, mi-a dat carnetul de note şi mi-a zis: „Semnează-ţi-l tu!" Doar că din când în când o chemau profesorii la şedinţele cu părinţii, la care la un moment dat a renunţat, pentru că făceam tot felul de năzbâtii.