În momentul ăsta, nu ştiu cum se face, poate pentru că e Crăciunul, oamenii stau pe acasă, nu te pun la treabă, fapt este: n-am nici o temă de făcut.

Este reconfortant să afli că ai trăsături comune cu oameni mari. De exemplu, cu Jung. Am fost şi eu „sincer, un idiot la matematică”, ca şi el.

Un critic îl învinuia de o „dezvoltare religioasă la nivelul grădiniţei”. Nu ştiu cum stăteau lucrurile cu Jung. Cu mine, când îl comentez pe Pascal…

Freud încearcă să se folosească de Jung, care încearcă să-l deprindă pe Freud cu ideea că nu e un simplu adept al lui. Amândoi, în zadar. Totul, în numele unei calde prietenii, care n-ar fi putut să reziste – dacă ar fi existat.

Jung, cam din topor, nestăpânind arta conversaţiei, îi vorbeşte cu insistenţă, la masă, despre nişte cadavre mumificate. După ce rabdă cât rabdă, Freud exclamă: „Ce tot ai dumneata cu cadavrele astea? N-ar fi mai bine dacă ai recunoaşte că ţi-ai dori să cad mort ?” Asta, în plină prietenie. Ce vor fi spus, unul despre celălalt, mai târziu ?

Fapt remarcabil şi, de aceea, rar: Jung şi-a dat seama că tipurile psihologice stabilite de el nu reprezintă adevăruri obiective, ci fac parte dintr-un metalimbaj de referinţă, la care te poţi raporta când studiezi un caz individual.

O senzaţie de inautenticitate cu pretenţii se degajă din biografia lui. În schimb, când scrie despre „cruda lipsă de sens a unei fericiri indescriptibile”, îţi dai seama de calitatea lui de scriitor.

Totuşi, dacă nu i-aş fi citit două cărţi interesante, judecând numai după cum îi rezumă biografa ideile, aş ezita între: un şarlatan cu geniul manipulării, sau: un paranoic foarte inteligent.

Cred că în timpul analizei Jung era o prezenţă liniştitoare şi atâta tot (nu-i puţin lucru, de fapt).Vorbea despre ce-i trecea prin minte, adică ce-l interesa, deloc de