Apreciatul regizor de origine română Radu Mihăileanu trage un semnal de alarmă asupra înapoierii cronice a lumii arabe,în „Izvorul femeilor“/ „La source des femmes“, cel mai recent film al său.
Filmul începe cu un insert gen „O mie şi una de nopţi", plasând povestea într-un spaţiu neprecizat („în Maghreb - nordul Africii - sau Peninsula Arabică") şi într-o atemporalitate fecundă. Deşi, după cum se va vedea, situaţiile sunt foarte contemporane, iar mesajul este unul dintre cele mai actuale.
Într-un sat de munte relativ izolat, aşa-zisa tradiţie cere ca femeile să care singure apa de la un izvor săpat în stâncă până la locuinţele lor din vale. În acest timp, consorţii lor, aşa cum îi stă bine bărbatului arab, stau la cârciumă şi „contemplă" măreţia lui Allah. Din cauza acestei corvoade, multe dintre femei au avortat spontan, motiv pentru care-s considerate de comunitate „sterpe" şi ostracizate.
O lume sufocantă
Socotind situaţia intolerabilă, una dintre soţii, Leila, iniţiază o aşa-zisă „grevă a iubirii", pentru a-i determina pe bărbaţi să-şi asume o minimă responsabilitate. Leila şi celelalte femei care se încăpăţânează în demersul lor au de suportat neînţelegeri şi prejudecăţi din toate părţile: propria familie, soţii frustraţi, autorităţi religioase (imamul local).
În cele din urmă, situaţia se rezolvă „miraculos": temându-se ca „greva" să nu se extindă, responsabilii trag o conductă de apă până în sat, aducându-l, cum se spune, „în secolul XXI". Şi? Lumea respectivă rămâne la fel de infectă şi sufocantă. De exemplu, soţiile stau tot timpul sub teroarea de a nu fi trimise de bărbaţi înapoi la familii, ceea ce le-ar dezonora definitiv. Femeia nu-i altceva decât o marfă: şefii satului îi liniştesc pe soţii nesatisfăcuţi, spunându-le că un transport de „soţii" e pe cale să sosească, pentru a le înlocui pe cele recalcitrante. Femeile n
