Copenhaga era tot mai bîntuită de estici; rupseseră Cortina de Fier şi nu ştiau cu ce să-şi umple libertatea. De parcă toţi cei din alte puncte cardinale se pricepeau nemaipomenit. Oricum, parcă mai socoteau, mai lăsau ceva şi pe mîine: răsăritenii vroiau să înfulece dintr-o dată tot ceea ce le fusese interzis zeci de ani.

Sau li se dăduse cu ţîrîita. Unele, acum, le rămîneau în gît. Dar nu se lăsau. Mulţi tineri erau tatuaţi mai ceva decît corsarii, plini de inele în sprîncene, nas, buze, buric, cu urechile numai sîrme, dădeau buzna peste tot, stricau reguli. Unii dintre ei, nu furaseră destul înainte, spărgeau acum apartamente, case de schimb, bancomate, goleau cutia milei din faţa bisericilor, jefuiau şi altarul cînd era posibil, loveau pe internet, nu scăpa nimic. Nu toţi făceau prăpăd, însă pentru Thomas era destul. Nu însemna că, pentru asta, renunţa la mult dorita vizită la Praga; şi în Rusia vroia, neapărat, să meargă, la Moscova, să vadă Kremlinul, racla din care Lenin ar fi putut să se ridice oricînd, o stafie bîntuie Europa, era scris, sibilic, în Manifestul Partidului Comunist, poate acesta era sensul adevărat, profetic, al sintagmei, cine mai putea şti; şi aşa comunismul, în Est, se vîrîse într-o piele capitalistă pe care putea oricînd să o lepede: vechii şi urmaşii lor erau pregătiţi pentru orice. Aveau ADN-ul lui Ilici, ar fi obţinut o clonă a strategului; un fel de basm în mintea lui Thomas, nu a încercat să îl dezvolte, politica era doar un fapt divers; Adanil, pe care o cunoscuse nu de mult, era una din realităţile prezente, nu mai era vreme: după Antonia, sfîrşitul lumii era aproape: Cît poate Dumnezeu să mai rabde stricăciunea?, tot zicea. Păcatul cuprinsese şi Biserica. Erau pline gazetele de nume ale unor prelaţi pedofili; la televizor, caz după caz, tot clerici doritori de băieţei: poate, toate acestea nu erau decît acţiuni den