La o primă vedere, ediția din acest an a Festivalului REFLEX are un program eclectic, și geografic, și estetic. Cel puțin temporal, unitatea e evidentă – toate spectacolele, de la Radio Muezzin la montările lui Oskaras Korsunovas, aparțin ultimilor trei ani și jumătate, o premieră în peisajul festivalurilor de teatru, mai mult sau mai puțin mainstream, cu o componentă internațională. Un al doilea element comun este faptul că fiecare dintre aceste producții a fost premiată pe plan local sau în străinătate (nu neapărat și cele din România, unele, ca Hedda Gabler a lui Andrei Șerban, fiind prea recente pentru a fi primit vreo distincție) – de fapt, însă, ceea ce leagă toate aceste opțiuni ale lui László Bocsárdi e un „detaliu“ diafan care se regăsește în propria-i viziune despre teatru: chestionarea sensului și formelor pe care le mai poate luat teatrul, teatrul ca exercițiu absolut al toleranței, într-o societate a spectacolului, difuz și universalizat. Iar un festival care vorbește despre astfel de lucruri riscante cu greu ar fi putut găsi un public atît de empatic precum cel de la Sfîntu Gheorghe (el însuși îndelung călit întru toleranță).

În discuția cu Marcel Iureș care-a urmat celei de-a doua reprezentații cu Absolut!, Iureș vorbea despre teatru ca exercițiu de decadentism, de luxuriantă plăcere a publicului de a îndeplini o convenție socială și culturală, un ritual golit de semnificație în afara gestului în sine. În aceeași propoziție, aproape, în care Marcel Iureș a recunoscut că teatrul în sine (sau Teatrul, sau TEATRUL) nu-i prea mai place, în aceeași turnură de frază a vorbit și despre Creatorul de teatru, Ultima bandă a lui Krapp și Absolut!, monodrame avînd în centru bătrîni înfruntîndu-și ultimele limite, ca moduri de a-și înfrunta spaima de moarte. Facem teatru și vorbim despre el pentru noi înșine și-n numele propriilor noastre convinger