GABRIELA MELINESCU. Dacă sentimentalismul Gabrielei Melinescu (care a copilărit într-un cartier bucureştean cu salcâmi piperniciţi şi rufe întinse la uscat pe sârmă, cu cişmele în curţi şi porţi cu numărul căzut) nu eşuează într-un stil romanţios este pentru că poeta are umor. Şi pentru că mai are şi curajul de a fi senzuală, la scenă deschisă, impunându-se ca un personaj liric complex, imprevizibil, ca un... drac de fată.
Autoarea nu este angajată profund în actul scrisului. Ea improvizează, sugerează în treacăt, face un fel de exerciţii de intrare în atmosferă. Şi rămâne, mereu, în acest stadiu. Poezia ei este mai curând o prepoezie, extemporalul unui copil superinteligent şi plictisit, care întrevede instantaneu soluţia oricărei probleme şi renunţă să o mai rezolve.
CORNEL NISTORESCU. Cornel Nistorescu refuză să-l curteze pe cititor. Se comportă ca un ţăran venit la oraş, căruia i se pare comică diplomaţia practicată de orăşeni. El este mereu tentat să braveze şi să provoace, chiar să jignească, spunând exact ce gândeşte (din nefericire, de multe ori gândeşte greşit).
Ca reporter, a căutat alcoolul tare al vieţii în altă parte decât în mediile selecte din Bucureşti. A călătorit prin toată ţara, a intrat în mine de cărbuni, a vizitat până şi închisori (în condiţiile în care înainte de 1989 se obţinea foarte greu o aprobare pentru aşa ceva). În preajma personalităţilor s-a simţit stânjenit şi a preferat să le evite.
TUDOR OCTAVIAN. Iubitorii filmelor de desene animate îşi amintesc, fără îndoială, ce putere distrugătoare au loviturile mici, dar energice date de îndrăcita ciocănitoare Woody. Cam aşa acţionează şi ironia dezlănţuită a lui Tudor Octavian. Prozatorul nu are nicio milă faţă de eroii săi. După ce întorci şi ultima filă a cărţii, nu-ţi doreşti decât un singur lucru: să ai norocul de a nu fi prezentat niciodată lui Tu
