O judecată grăbită a unora dintre noi ne îndeamnă adesea în ultimul timp a socoti unele filoane ale artei întru cuvînt secate, definitiv ieşite din uz.

Să fie aceasta o reacţie ce acompaniază foamea de originalitate, tot mai irepresibilă, al cărei frison ar fi comparabil cu goana după aur din Alaska de odinioară? Aşa se pare, cu toate că aşa-numitul postmodernism e mai cumpănit, convocînd în principiu toate modalităţile modernismului în ceea ce s-a numit o „paradă a modei (modelor) literare”, în stare a satisface o naturală diversitate de preferinţe şi pe deasupra a îngădui o ars combinatoria practic nelimitată. De altminteri critica aplicată, confruntată cu numita tendinţă eliminatorie, sa arătat nu o dată rezonabilă. Critic rafinat şi liric dificil, un I. Negoiţescu nu s-a dat în lături de la o opinie favorabilă asupra poeziei lui Mihai Beniuc, aparent la mare distanţă de preferinţele sale. Iar un reprezentant mult mai tînăr al domeniului, Daniel Cristea-Enache, nu nea înfăţişat oare o caldă analiză a creaţiei lui Grigore Vieru, cel atît de „sentimentaloid”, „provincial”, „desuet” în ochii unor confraţi? Ambii poeţi se aşează pe nervura emoţiilor tradiţionale, incluzînd elementul etnic, care n-avem impresia că ar putea fi declarate falimentare. Se pronunţă însă împotriva lor şi factori de natură franc antiestetică. Un distins eseist a fost recent de părere că Eminescu însuşi a cam ieşit din circulaţie, fiind atît de jenant incompatibil cu prezentul context geopolitic, în care UE, NATO, presantul pragmatism, prevalenţa valorilor anglo-saxone etc. impun un soi de aggiornamento. N-ar putea fi privit cu mai multă benevolenţă nici Blaga. Ce să facem acum cu spaţiul mioritic, cu „veşnicia” de sorginte scandalos rurală, cu folclorul decît să le găsim rapid un loc mai puţin frecventat în incinta unui muzeu? Dar creaţia populară încă se îndărătniceşte a sup