Curând va apărea o carte delectabilă numită \"Intelectuali la cratiţă\", în definitiv o inocentă carte de bucate.
Nu vreau nici să intru în amănunte, nici să-i fac reclamă mascată. E doar o ocazie să privesc iar mai îndeaproape acest cuvânt atât de frecvent şi, poate, atât de semnificativ în lumea românească de azi: intelectual. Foarte multor cetăţeni de azi cuvântul le provoacă o grimasă ca de la sucul de lămâie. E un reflex condiţionat. Ca în experimentele lui Pavlov, cuvântul a fost asociat, în laboratoarele oculte ale mediilor, cu cele mai diverse senzaţii neplăcute, de la frică la dispreţ şi la scârbă. Originea modernă a acestei atitudini este, probabil, faimosul "Apel către lichele" al lui Gabriel Liiceanu. Cei vizaţi acolo, în general foşti colaboratori ai regimului şi ai Securităţii, n-au uitat niciodată acel text. Ei au refuzat să facă pasul înapoi "ca să fie iubiţi". În schimb, au observat că orice cristalizare a unei puteri intelectuale ar merge pe liniile zisului apel.
Ar fi o greşeală să subestimăm inteligenţa celor care conduc din umbră România de azi şi de douăzeci de ani încoace. Ei au identificat foarte repede oamenii cei mai periculoşi pentru ei, adică intelectualii activi, acei lideri de opinie care au arătat că răul nu vine, la noi, din guvernări proaste sau dintr-o economie deficitară, ci că dedesubtul lor stă răul din noi înşine, permisivitatea noastră morală. De fapt, nu experienţa intelectuală în sine, nu performanţa academică sau artistică îi deranjează pe ei, ci dimensiunea morală ce reiese din discursul celor vizaţi. Aici este cheia demonizării intelectualilor. Un fost colaborator al Securităţii, oricât de sus-pus ar fi el, miliardar sau parlamentar sau mogul de presă, se simte în continuare vulnerabil. Orice discurs eticist îi poate fi, mai curând sau mai târziu, fatal. Nu e de mirare că imensa campanie anti-intelectuală din Româ
