Scriind O istorie a evreilor din Sighet (Editura Echim, 2009, Sighet, 282 p.), Ioan J. Popescu se situa la intersecția tensională a amintirii cu uitarea, căci aborda un subiect îndelung tabuizat. Oraș situat în Maramureșul istoric, atestat din sec. al XVI-lea, Sighetul a adăpostit o comunitate evreiască despre care primele știri documentare datează din epoca modernă. (Este adevărat, documentele păstrate vorbesc despre evreii maramureșeni încă din 1676 și 1690, dar primele atestări de evrei legate de Sighet sînt relevante pentru legăturile orașului cu Polonia.) Puși sub interdicții, șicanați de autorități, utilizați, cînd contextul o cerea sau o permitea, de oficiali, evreii s-au constituit în timp într-o comunitate importantă a acestei așezări aflate la una dintre răscrucile Europei Centrale.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, evreii sigheteni ajunseseră deja o comunitate puternică și numeric bine reprezentată, lăsîndu-și o amprentă puternică asupra locului și asigurîndu-i rostul de centru prosper sub raport economic, prin strădania de a dezvolta afaceri menite să răspundă nevoilor orășenilor maghiari și celor ale sătenilor, români și ucraineni, ba chiar și zipseri din restul Maramureșului.

Trecerea Transilvaniei de Nord-Vest în componența Statului maghiar, după Diktatul de la Viena din vara lui 1940, a schimbat dramatic soarta comunității evreiești din oraș, dar și a orașului, în general, a cărui compoziție etnoconfesională de după război manifestă o ruptură drastică și reprezintă o traumă istorică majoră. De aici înainte, duhul Auschwitzului a început să plutească peste oraș, puținii evrei sigheteni întorși acasă purtînd cu ei întreaga oroare a experienței Shoah, în care majoritatea celor apropiați lor pieriseră.

Principala problemă pe care o pune volumul lui Iaon J. Popescu, fără a o formula ca atare, deși r