Norman Manea a fost şi este unul dintre autorii români care au înţeles devreme că, într-o epocă în care „imaginea“ proprie se construieşte, dincolo de cărţile propriu-zise, printr-un complex şi inteligent travaliu comunicativ, dialogul mediatic cu prezumtivii cititori nu constituie atît un simplu exerciţiu de PR, cît un prilej de a le transmite „în clar“ indicii esenţiale de lectură, prin care scriitorul se poziţionează în raport cu textele şi con-textele lor. A făcut-o şi înainte de decizia de a se expatria, utilizînd puţinele breşe în sistemul altfel etanşeizat de cenzură al presei româneşti predecembriste: interviurile pe care i le-a acordat în aprilie 1980 lui Mihai Sin în Echinox şi în decembrie 1981 lui Gheorghe Grigurcu în Familia au stîrnit la vremea aceea senzaţie, şi nu mai puţin furia instanţelor de control ideologic, prin dicţiunea limpede a opţiunilor sale în răspăr cu directivele politicii culturale a puterii şi cu retorica ei oficială.
Nu întîmplător, multiplele conversaţii pe care le-a purtat în anii de după 1990 cu, între alţii, Claudio Magris, Edward Kanterian, Leon Volovici (în continuarea unui epistolar din anii ’80) sau Saul Bellow, „paradis“ al delimitărilor şi nuanţelor, menite nu doar a înarma publicul cu ceea ce hermeneutica numeşte subtilitas intelligendi, ci şi de a da expresie unei meta-„auctorialităţi“ asumate ca atare, sînt socotite de către Norman Manea drept componente legitime ale „operei“ şi, precum (şi pe lîngă) aceasta, „scrisoare spre necunoscut“. Paul Celan a numit-o Flaschenpost – mesaj într-o sticlă aruncată în mare.
Ce-ar mai fi (fost) de spus ? – te poţi întreba, cu relativă îndreptăţire, deschizînd volumul ce adăposteşte transcrierea a şaptesprezece convorbiri dintre Norman Manea şi Hannes Stein, corespondentul newyorkez al cotidianului german Die Welt. În cele cincisprezece ore înregistrate p
