Scriind despre Gavril Munteanu (1812-1869), la un an de la moartea lui, prietenul şi mentorul său literar George Bariţ, după ce înşiră meritele activităţii didactice, literare şi publicistice ale acestuia, nota îndurerat, prorocind o grabnică uitare: „Şi cu toate aceste merite strălucite ale lui Gavril Munteanu, câştigate prin lupte şi fatige [=osteneli], apăsătoare, nu va trece un pătrar de secul, când generaţiunea care astăzi abia poate gângăvi cuvintele tata, mama, pâne, apă, dând ca din întâmplare preste vreuna carte ce va fi purtând în fruntea sa numele lui, va întreba pe cei mai bătrâni: Cine a fost acel Munteanu, unde s-a născut, care fusese cărarea vieţii lui? ”

Întrebările lui George Bariţ cuprind sugestia unei evocări aniversare, acum la bicentenarul naşterii unui vrednic cărturar, din generaţia paşoptistă transilvană, care a fost în multe domenii ale culturii româneşti o deschizătoare de drum. S-a născut în februarie 1812 în comuna Vingard, care va fi satul copilăriei lui Şt. O. Iosif, duiosul poet al Patriarharelor, sat legat şi de numele lui Eminescu, pentru că de aici era a treia soţie a mezinului familiei, Matei. Urmează Gimnaziul romano-catolic din Alba Iulia, unde tânărul român, sârguincios la învăţătură, suferă jignirile unui profesor maghiar, care spunea că emblema naţiunii române este „az akasztofa” (patibulum, spânzurătoarea). Suntem la numai câteva decenii, de când cenzura maghiară pusese pe Hronica lui Şincai un verdict asemănător: Opus igne, auctor patibulo dignus est (Opera e demnă de foc, iar autorul de spânzurătoare). De aceea se mută la Cluj, la Liceul piariştilor, o instituţie şcolară renumită în epocă, la care au studiat mulţi tineri români ce au ajuns personalităţi ale culturii româneşti: Mai ales studiul limbilor clasice, greaca şi latina, erau aici la mare cinste. Nevrând să se preoţească (precum au făcut şi colegii s