Nici mie nu-mi plac cuvintele definitive, să ştii. Parcă mă întorc în timp, când credeam că am puterea tăişului care curbează norii. Atunci simţeam cum mă umple niciodată. M-am învăţat cu oarecare cumpătare, da, aia pe care o numeşti tu relativizare. De fapt, m-ai învăţat cu ea, după ce mi-ai luat toate niciodăţile şi mi le-ai aşezat pe covor, ca pe pietricele. M-ai pus s-o gust pe fiecare şi să ţi-o descriu. Mai ştii când am făcut asta? În ziua aia când îmi crescuse iarăşi părul suficient de lung încât să-l pot prinde în coadă şi când mi-ai spus tu că te bucuri să-mi cunoşti umerii. Şi i-am strâns spasmodic, sigur îţi aminteşti şi asta, că doar ştii că n-am ştiut cum s-o iau şi m-am întors cu faţa către afară.

Apoi ai început să faci prostii. Să-mi spui s-o iau la dreapta pe imposibil, că ăla nu era interzis, iar eu să trag uşor de volan, din oarbă şi copilărească încredere, în timp ce tu râdeai cu frunze cu tot, să-mi pui mâna la ochi în mers, iar eu să urlu de groază şi să apăs frâna până la os, să vrei să mergi noaptea, pe cea mai opacă şi violentă ceaţă din era asta, să-mi ceri să opresc în mijlocul drumului ca să traverseze şoarecii de câmp despre care eu credeam că sunt bulgări mici de zăpadă şi făcusem ochii mari, ca evreii la învierea lui Lazăr, să-mi dai să mănânc prăjiturile alea în formă de coş cu fructe şi să te miri că taicii de la mănăstire se uită cam pieziş la noi, ajunşi cam zgribuliţi şi-n plină Miezonoptică pe capul liniştii lor.

Ştiu că te-am speriat, că ai înghiţit cu noduri de copac, de fapt, ştiu că n-ai înghiţit deloc. Mă mir şi eu, să ştii, dar mă mir de mine, nu de tine. Că te-am crezut neom. Cum să nu te fi durut? Dar, uite, azi am venit să-ţi spun că eşti neclintitul meu dintotdeauna. Şi să mă crezi. Ţi-a fost frică de la o parte, ţi-a fost frig de teama de afară. Ştiu că nu-ţi trebuie să înţelegi nimic, n-ai tu ce face cu