Nicolae Prelipceanu, La pierderea speranţei,
Bucureşti, Casa de Pariuri Literare, 2012, 60 pag.
De multă vreme mă tot revolt aici faţă de felul în care se scrie, la noi, despre poezie. Cum găsesc câte un autor pe care alţii, înaintea mea, l-au comentat într-o notă amabil infructuoasă, cum pun pe foaie un articol atât de polemic minuţios că, îmi dau şi eu seama de asta, stă cu sabia didacticismului deasupra titlului.
Cum nimeresc câte un critic care ştie să spună lucrurilor pe nume, cum devin suporterul lui secret până la prima abatere. Din păcate, în cazul unora, la a căror semnătură ţineam mult, abaterea a coincis cu renunţarea la critica de întâmpinare. Nu-i nimic, vor apărea alţii din urmă, îmi spun. Speranţa, oricum, nu mi-o pierd.
Iar optimismul meu, culmea culmilor!, e alimentat şi de existenţa unor cărţi cum e această La pierderea speranţei de Nicolae Prelipceanu. Parcurgând-o de două ori (nici vorbă de exces de zel, are doar şaizeci de pagini, care, colac peste pupăză, se mai şi citesc cu plăcere), mi-am dat seama că am, în genul acesta de poezie, un aliat solid. În faţa ei, abordarea impresionistă, soporifică, n-are nici măcar şanse statistice de reuşită. Temerarii care nu realizează asta (căci există, spre surprinderea mea, şi destui din aceştia) se expun fără ocolişuri ridicolului. În consecinţă, dosarul receptării se îngroaşă, dar se îngroaşă cu pagini, intelectual vorbind, albe.
Despre Nicolae Prelipceanu, Nicolae Manolescu scria în Istorie că n-a fost un răsfăţat al criticii şi punea faptul pe seama unui defazaj de comunicare. „Neprecizarea destulă vreme a formulei lui poetice” e, s-o recunoaştem, o încadrare extrem de elegantă pentru cerbicia orgolioasă a cronicarilor de ieri şi de azi. E destul de uşor de constatat (dacă nu din sursă primă, măcar din antologii de felul recentei Portret sumar a
