De-abia trecută cumpă na Bunei-Vestiri, mi-a venit în minte întreţeserea de bă- nuială şi veşti care e Baltagul. Povestea lui e una de presă, iar romanul trece, fragmentar, prin paginile Adevărului literar şi artistic şi, câţiva ani mai târziu, în vara lui 1936, în foileton, prin Le Temps (în traducerea Bellei Nortines).

Aşadar, umblă în bătaia veştilor. În fond, ceea ce desparte, cred, această oglindă bine aburită de receptări felurite, a romanului, de balada de la care zice-se că ar porni, e tocmai tratamentul diferit al veştii. Ciobanul din Mioriţa o refuză. Nu-i face trebuinţă. Vitoria, dimpotrivă, îşi construieşte toată strategia pe ceea ce vine spre ea şi pe ceea ce poate să stârnească. Ea fiind, la tot pasul, un soi de trageîmpunge.

Şirul veştilor începe cu două scrisori, care anunţă întârzierea unei rânduieli economice, mai ales: Nechifor nu vine cu banii pentru hrana oilor coborâte la iernat. De la el, nici un semn pe hârtie, doar în vis. Care se repetă. Altminteri, veştile sunt de două feluri. Cele care umblă prin sat, clevetiri ale oamenilor care aleg calea uşoară ca să-şi explice o dispariţie – Nechifor s-a oprit cu altă femeie, şi cele care umblă prin gândurile neliniştite ale Vitoriei. Şi care bat mult mai departe.

Soliile, se ştie, vin dintr-o ţară străină. Tot aşa, şi veştile Vitoriei. Nevasta domnului David vorbeşte în limba strămoşilor ei, pe care evreul negustor i-o dezleagă femeii lui Lipan. Adevărurile spuse de ea, în cuvinte străine, sunt printre cele mai lămuritoare din roman. După ce se despart, Vitoria ştie mai temeinic că nu-i părere teama care-o încearcă. Şi, vărsând din pahar pentru Nechifor, arată că ce ştie ea o să afle, în urmă, toţi. De aceea, lucrurile trebuie dovedite cum cere rânduiala.

Umbletul ei după vorbe vii recuperează o istorie care nu e scrisă de unii şi citită de alţii, ci împărtăşită de toţi. P