- Politic - nr. 985 / 30 Martie, 2012 In acest articol, voi insista, stimati cititori, asupra unor aspecte legate de rolul si statusul Patriarhului in Biserica Ortodoxa, incercand o retrospectiva asupra acestei institutii ecleziastice, ca principala putere religioasa centrala executiva. In acest sens, voi face precizarea ca supunerea Patriarhului fata de conducerea politica, sub diversele sale forme, are o veche traditie, coborand in timp pana in vremurile Bizantului, asemenea raporturi nefiind nici originale si nici unicate. Atat in Rusia, cat si inalte tari, episcopii si patriarhii au adoptat politica compromisului, putini fiind cei care au acceptat martiriul primilor apostoli si ucenici ai lui Iisus. Sa nu-i uitam insa pe cei aproape 100 de episcopi si miile de preoti ortodocsi din fosta U.R.S.S., care dupa 1918 s-au sacrificat in numele principiilor si dogmelor crestine ortodoxe, sau pe preotii grecocatolici romani, care in spiritul religiei pe care au aparat-o, nu au cedat presiunilor puterii politice si religioase-ortodoxe (Biserica in ortodoxism fiind considerata inima natiunii, iar in catolicism, am spune noi, capul, fiind mai rationala), care dupa anul 1948 au fuzionat intr-un sincretism functional favorabil puterii politice. Pe fondul unor asemenea "rupturi” ale Bisericii Crestine (prin conflictul creat intre ortodoxism si greco-catolicism), si intr-un asemenea context, este greu de a mai fi acceptata asa-numita teza a "doctrinei simfoniei”, si prin care se incerca concilierea intre biserici si intre puterea religioasa, in cadrul modelului ortodox, in primul rand. Si aceasta, nu in mod intamplator, intrucat, asa cum este cunoscut, potrivit perspectivei politico-religioase antice, in fruntea umanitatii crestine trebuie sa se gaseasca un singur imparat, evocandu-se potrivit Apostolului Pavel, asa-numita "Politeuma” sau Cetatea cereasca coborata pe pamant, s