O vorbă populară spune că banul este ochiul dracului. Din vremuri imemoriale, banii au fost o tentaţie pentru oricine, numai că unii au ales să-i câştige într-un mod necinstit. Aşa au apărut şi falsificatorii de bani, această îndeletnicire fiind total diferită în trecut faţă de felul cum o percepem în ziua de azi.

Una dintre cele mai îndepărtate mărturii despre falsificatorii de bani de pe plaiurile mioritice datează din anul 1437, atunci când Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân, „dă privilegiu braşovenilor să facă negoţ în Moldova şi Ţara Românească, însă cu obligaţia să nu introducă în aceste ţinuturi bani răi sau de aramă”. Mărturii despre „bani calpi” vin şi din vremea lui Radu cel Mare, domnitorul intervenind pe lângă judeţul Braşovului să-l elibereze pe omul pârcălabului Gherghina, care nu era vinovat de banii falşi pe care-i avea asupra lui. Odată cu epoca fanariotă însă, falsificatorii de bani se înmulţesc precum ciupercile după ploaie, monedele false fiind făcute atât în ţară, cât şi peste hotare.

Bani „amestecaţi”, „uşori” sau cu „scriptura” falsă

Conform legilor vremii, existau trei criterii de identificare a banilor falşi. Primul era numit „amestecătura” şi consta în „spurcarea” aurului curat cu metale inferioare. Al doilea era „cumpăna” (greutatea) şi îi denunţa pe aceia care făceau monede din materialul respectiv (aur, argint etc.), dar nu respectau gramajul, acestea fiind mai uşoare „de nu ajungeau la cumpănă”. În fine, al treilea şi ultimul criteriu era „scriptura” (inscripţia), iar acesta îi viza pe cei care făceau înscrisuri false pe monede, considerându-se că „de-ar fi şi curaţi banii, cu nemic mestecaţi, şi de ar fi şi deplin la cumpănă, tot e un lucru mincinos”.

„Calpuzanului să i se taie capul”

Falsificatorii de bani, care mai erau numiţi şi „calpuzani” (de la calp – fals, falsificat), primeau pedepse dintre c