„A vorbi despre limba română este ca o duminică", spunea poetul de aur al generaţiei anilor '60, născut la 31 martie 1933, la Ploieşti.

Nichita Stănescu, autorul unor volume ca „Roşu vertical", „Sensul iubirii", „Oul şi sfera", a fost „poetul nepereche" al generaţiei anilor '60. A recreat limba română şi a sfârşit tragic, la numai 50 de ani.

Dependent de votcă

„Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârşită faţă de sine însuşi: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exerciţiu al spiritului", avea să mărturisească Ştefan Augustin Doinaş.

„În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cât de cât cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool. Mai bine zis de vodcă. Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescență intelectuală vecină cu geniul", povestea Ștefan Agopian.

Crizele hepatice ale poetului s-au înrăutăţit spre 1981, când a şi fost internat la Spitalul Fundeni. Doi ani mai târziu, s-a stins din viaţă în noaptea de 12 spre 13 decembrie.

Ultima mare iubire şi muză a poetului, cu care s-a căsătorit cu un an înaintea morţii a fost Dora. O iubire tumultoasă, despre care Nichita Stănescu spunea: „Când mă gândeam la Dora, parcă mi se răsucea un cuţit în inimă".

S-au cunoscut în 1978. Dora avea 22 de ani, iar Nichita Stănescu împlinise 45. S-a întâmplat în apartamentul de două camere unde locuia poetul, în Piaţa Amzei, sub un plop-prieten, „Copacul Gică". Dora era studentă, colegă cu poeţii Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan, viitoarele vedete ale generaţiei.

„Ce patrie minunată este limba română!"

Nichita Stănescu despre poezie:

„Poetul nu are biografie; biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreață sau mai puțin măreață." @N_