…fiindcă şi ei duc fotbalul în jos. Mai ales ei!

Dacă în Liga-ntîi am avea un singur antrenor foarte bun, atît de bun încît să ne întrebăm de ce nu pleacă naibii odată în Germania sau în Anglia, să ne lase în nimicnicia noastră, să nu ne mai oblige la comparaţii, am avea, în sfîrşit, şi un motiv temeinic să discutăm toate cauzele căderii de sistem în fotbalul românesc. În România însă nu avem nici un antrenor de clasă. Nici unul! Nu avem o unitate de măsură autohtonă a calităţii. Nu avem la ce ne raporta. Petre Grigoraş e, într-adevăr, un antrenor bun, numai că e onest şi a înţeles la timp că, în trei-patru etape, la Steaua, Dinamo sau Rapid, poate să piardă tot ce a obţinut la echipele din provincie: o imagine onorantă, respect în oraş şi în media, un statut profesional demn.

Deoarece nepriceperea, obrăznicia şi cabotinajul antrenorilor “de prima ligă” au devenit lege, simţul critic al comunităţii s-a blocat. Gîndim că altfel nici nu se poate, că aşa trebuie să fie antrenorul român, un palavragiu, un om care se lasă jignit de toţi patronii, un ins care nu se pricepe la mai nimic, dar care reuşeşte, cu mediocritatea asta a lui, s-o ducă bine. Obţine astfel cel mai bun preţ pe piaţa umilinţei şi a picioarelor în fund. De aceea nu se sesizează nimeni de condiţia jalnică a antrenorilor cu nume. Nu fiindcă-s mulţi, ci pentru că aşa sînt toţi, o apă şi un pămînt.

Orice cuvînt alertează o imagine. Zici cal şi cu ochii minţii vezi secvenţa, trăită cîndva, care te-a impresionat cu un cal. Dar dacă zici antrenor, ce vezi cu ochii minţii? Vezi un ins de cauciuc care ţopăie şi-şi smulge părul din cap, care dă cu pumnu’-n vînt, care urlă pe marginea terenului, care se dă în stambă mai rău ca la bîlci, unul care are un dicţionar foarte limitat, din care foloseşte frecvent doar patru vorbe: provocare, arbitri, furt şi penalty. Toate interviurile date de antreno