Dă primăvara peste omul de rând şi peste principii lumii cu aceeaşi jucăuşă pornire, cu acelaşi îndemn la plimbări lungi, în aerul îmbălsămat de floare şi-ncălzit, sfios, de un soare scuturat de hlamida iernii.

Într-un martie echinocţial de-acum o sută de ani, pornirea asta a lungilor plimbări pe jos l-a cuprins şi pe Principele Moştenitor al Coroanei României. Nimic nefiresc, veţi spune. Şi am fi întru totul de acord cu voi... numai că nu astfel le-a părut contemporanilor alteţei sale în ziua aceea de martie, când s-a pornit pe jos, de la Cotroceni la Palatul Regal.

"Ştiţi că nu prea e plăcut lucru să fii prinţ moştenitor? Constatarea aceasta am făcut-o ieri înainte de amiază (19 martie 1912 – n.n.), pe când mă uitam cum se preumblă Prinţul Ferdinand pe bulevarde... Or fi având ei principii, nu-i vorbă, şi multe satisfacţiuni şi plăceri, dar au şi necazuri. Plăceri? Nenumărate. Necazuri – puţine, dar suficiente", scria (aproape compătimitor) Fortunio (unul dintre pseudonimele lui M. Faust-Mohr), în "Dimineaţa".

Principele a renunţat în dimineaţa aceea însorită la automobil sau trăsură, şi-a ales un tovarăş de drum (pe care istoria nu ni-l restituie, dar ce importanţă mai are numele unui companion, fie el şi princiar?) şi a coborât frumosul bulevard al Independenţei, a trecut podul peste Dâmboviţa la Sfântul Elefterie, după care şi-a continuat drumul pe Bulevardul Elisabeta. Cam greu să te plimbi incognito într-un oraş în care faci parte din cea mai înaltă elită, o Capitală în care vei purta, curând, coroană de rege pe creştet. A simţit asta pe deplin şi Principele Ferdinand.

Din câte lasă să se înţeleagă, jurnalistul a fost martor în acea dimineaţă, absolut întâmplător (!!!), la efuziunea populaţiei Bucureştiului, la vederea principelui moştenitor. "Până la Thuringer a mers cum a mers. De la farmacie, însă, lumea, care-i observase, a începu