Perioada post-aderare a demonstrat că integrarea europeană a României este un proces de modernizare nefinalizat.

Mai multe întâmplări recente m-au determinat să scriu despre subiectul enunţat în titlu. Dar, indiscutabil, mărturisirea de la Bucureşti (25 martie a.c.) a fostului premier britanic, Tony Blair, conform căreia, în 1999, când s-a decis începerea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, obiectivul aderării părea „irealizabil", merită luată serios în seamă. Aş adăuga că Blair nu era singurul demnitar european care avea, atunci, o astfel de percepţie. Şi, totuşi, în 8 decembrie 2004, România încheia negocierile de aderare, iar Consiliul European din 17 decembrie 2004 decidea semnarea Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană.

INTEGRAREA TENDENŢIALĂ

Deocamdată, în România, nu se agreează un răspuns serios la întrebarea „ce s-a întâmplat între 2000-2004?", astfel încât ceea ce părea „irealizabil", în 1999, devenise realizabil, în 2004. Este şi un motiv pentru care momentul aderării ţării la UE, 1 ianuarie 2007, a fost doar unul de automulţumire pentru elita politică de la guvernare şi de speranţă confuză pentru cetăţenii români.

Şi, mai ales, perioada post-aderare a demonstrat că integrarea europeană a României devenise numai o exprimare tendenţială, adică un proces de modernizare nefinalizat şi chiar o reîntoarcere la caracteristicile imprecise ale tranziţiei locale post-comuniste. Astfel că, până în prezent, se confirmă teza despre modernitatea tendenţială în România (C. Schifirnet, în „Social Science Information", Martie 2012).

Parafrazând studiul amintit, am putea conchide că integrarea europeană a României, concepută ca proces modernizator, este încă o aspiraţie, o intenţie a societăţii de a urma calea dezvoltării, un scop asumat, dar care nu a devenit realitate. Iar dacă istoria neînvăţată de liderii