Demnitatea de cenzor era rezervată, în timpul Republicii romane, foştilor consuli, se bucura de un mare prestigiu datorită importantei misiuni pe care cei doi cenzori şi-o asumau: în virtutea unei legi speciale, aceştia verificau nominal listele de cetăţeni, aduceau la zi lista ordinului senatorial, lectio Senatus, şi listele celor de rang ecvestru, recognitio equitum, şi asta deopotrivă pe criterii censitare şi pe criterii de moralitate, lor fiindu-le încredinţat aşa-numitul regimen morum, care formula şi aplica efectiv criteriile de moralitate care defineau calitatea de senator sau de calvaler. Oricât am invidia aceste principii de funcţionare, mă grăbesc să adaug că realitatea nu arăta chiar la fel: cazurile de venalitate şi de corupţie abundă în istoria Romei, iar cenzura a fost nu odată un instrument de viciere, nu de asanare a vieţii publice, drept care adevenit un instrument predilect al împăraţilor, care îşi rezervă, începând cu Augustus, această demnitate publică datorită căreia puteau manevra cum li se părea mai oportun listele de membri ai ordinelor privilegiate. Nu acesta este însă obiectul discuţiei de azi, care şi-a propus să-l evoce doar pe unul dintre cei mai vestiţi cenzori din epoca de apogeu a republicii, şi anume, din nou, pe Cato Cenzorul – Cato cel Bătrân. Cenzor în 184 a.Chr. împreună cu Lucius Valerius Flaccus, Marcus Porcius Cato l-a exclus din ordinul ecvestru pe un cavaler roman, motivând că excesiva lui corpulenţă trădează o viaţă depravată, obsedată de lux şi mult prea leneşă. E greu totuşi de crezut că urmaşii lui Cato şi-au permis să-i urmeze exemplul, căci ştirile despre cavaleri şi chiar senatori supraponderali abundă în sursele referitoare la Roma, şi înainte, şi după instaurarea impreiului. Armata şi stăpânirea romană, imperium, ajunseseră acum până la Oceanul Atlantic spre vest şi până la hotarele Egiptului în estul şi sudul Medit