Ar fi trebuit să ne obişnuim cu veştile triste, după atâtea şi atâtea dezamăgiri care ne-au umplut calendarele de doliu şi de depărtări definitive. Şi, iată că, nici măcar când ne simţim pregătiţi pentru o pierdere, nu o putem accepta în linişte până la capăt, nici măcar când totul anunţă un inevitabil final, nu ne putem resemna din prima clipă. Maestrul Ion Lucian, actorul Ion Lucian, omul Ion Lucian a plecat dintre noi, într-o sâmbătă seară de final de martie, lăsând în urma sa, aşa cum e firesc, lacrimi, regrete, întrebări fără răspuns, adevăruri nerostite.
L-am cunoscut acum câţiva ani, când l-am însoţit pe tata la o seară de cultură la Vălenii de Munte. Am dat mâna cu dânsul şi, poate din cauza perspectivei mele naive de atunci, am crezut că îl voi revedea, că destinul ne va aduce din nou în aceeaşi încăpere sau în aceeaşi sală de teatru, că voi mai avea şansa să-l privesc şi să-l admir. Acum o săptămână am călcat pentru prima oară în Teatrul Excelsior, pe care îl conducea şi îl ocrotea Ion Lucian, cu fiinţa sa plăpândă şi cu ochii blânzi de părinte devotat. Prea târziu. Dânsul era deja internat, cu probleme serioase, cu toate complicaţiile aduse de vârstă. De sâmbătă noaptea, de când am aflat vestea, caut fotografiile de la Văleni, pentru că îmi amintesc perfect că am o poză cu Ion Lucian şi Adrian Păunescu, în care zâmbeau amândoi, umăr lângă umăr.
Cred că am ajuns să fim dependenţi de breaking news. Galbenul acela insistent, care într-o zi mi-a tăiat picioarele, mă doboară şi acum, de fiecare dată când anunţă o moarte. Cinic final de piesă, pentru marii actori, pentru marii oameni de cultură: un breaking news, câteva mesaje de condoleanţe şi o ştire pe internet, care se răspândeşte ca o boală. Asta nu am înţeles niciodată: de când cu moda Facebook, (pe care o apreciez pentru laturile pozitive) ştirile despre moarte adună cele mai multe like-uri