Relaţia suveranilor pontifi cu trenul şi căile ferate a fost una cu adevărat sinuoasă. Papa Grigore al XVI-lea a intrat în istorie cu replica de-acum celebră, „Chemin de fer, chemin d’enfer” (Cale ferată, cale spre iad), fiind un adversar categoric al noului mijloc de transport. Aşa se face că la moartea sa, în 1846, contemporanii n-au ezitat să-l facă personaj de bancuri; ajuns în rai, papa Grigore al XVI-lea l-ar fi întrebat sfântul Petru de ce a durat aşa de mult drumul spre paradis, iar sfântul Petru i-ar fi răspuns: „Dac-ai fi construit căi ferate, ai fi ajuns mai repede aici!” Pentru trăitorul secolului al XIX-lea, calea ferată a însemnat, fără îndoială, ceea ce au însemnat pentru oamenii secolului al XX-lea invenţia bombei atomice şi zborul către lună. De altfel, sintagma cale ferată avea semnificaţia şi magia pe care le exercită astăzi cuvântul atomic. Istoriografia noastră ne-a creat stereotipul, ca, atunci când vorbim despre anul 1848, să ne gândim doar la revoluţia care a cuprins Europa, la primăvara popoarelor, ignorând o altă revoluţie, care, de fapt, a generat transpunerea schimbărilor, a progresului tehnic, în planul organizării sociale şi politice. 1848 a fost şi anul a ceea ce englezii au denumit generic Railwaymania. Precum altădată întrecerile de care, luptele de gladiatori, turnirurile, în Anglia s-a organizat celebra întrecere între locomotive, rămasă în istorie sub numele de Rocket, după apelativul folosit pentru a denumi locomotiva care a câştigat competiţia, vehicul conceput de inginerul Stephenson. O mulţime curioasă a asistat înfrigurată la acest eveniment. Şi nu este întâmplătoare această participare masivă. Toate inaugurările obiectivelor feroviare se bucură de aceeaşi afluenţă imensă de public, pe întreg parcursul epocii dintre 1830-1900. Omul secolului al XIX-lea era unul avid de progres, interesat de tot ceea ce însemna noul, de tot ce-