De la Băsescu al anului 2000 la Prigoană al anului 2012, diferenţa e colosală.
Ceea ce se petrece în ultimele zile în interiorul PDL nu este doar reacţia unui partid îngrozit de spectrul eşecului în alegeri. De-ar fi numai atât, nici n-ar avea rost să ne mai batem capul - partidele trec de la guvernare în Opoziţie şi invers. Iar dacă unii, precum Sorin Frunzăverde sau Piedone, încearcă să fenteze, agăţându-se de trenul care cred că îi va duce tot spre Putere, nici acesta nu este chiar un lucru nemaivăzut pe plaiurile noastre. Ba, dimpotrivă.
Acum lucrurile arată cu mult mai rău. PDL nu doar că se zbate în dispute interne, nu doar că se confruntă cu o hemoragie de cadre - a mai cunoscut în istorie astfel de încercări, care mai degrabă l-au întărit. De data aceasta, însă, nimic nu pare să mai iasă din confruntarea internă: nici energii noi, nici idei noi şi, cu atât mai puţin, lideri noi. PDL se prăbuşeşte pur şi simplu.
Şi iată cum partidul care îşi propunea să reformeze România, să reconstruiască din temelii structurile statului nu mai este în stare să promoveze un candidat cât de cât credibil pentru primăria celui mai mare oraş al ţării. De la Traian Băsescu al anului 2000 la Silviu Prigoană al anului 2012, diferenţa de gabarit politic este colosală şi arată cât de gravă a putut fi involuţia acestui partid.
Lasă că şi în partea cealaltă, la USL, situaţia e tot albastră. Alianţa care ne propune, acum, scoaterea la lumină a României nu este capabilă să susţină un candidat propriu pentru Bucureşti şi se piteşte, abil, în spatele lui Sorin Oprescu, refuzatul de acum patru ani al PSD. Aceasta mai salvează ceva din aparenţe, dar nimic mai mult. Alianţa merge scrâşnit, cu nervi întinşi şi sudălmi cu greu înghiţite înainte de a fi scoase pe gură. O asemenea construcţie are puţine şanse de a supravieţui alegerilor, fie că anul 2013 îl v
